Frica pune lacat pe cele mai frumoase lucruri necunoscute

Dragos ma intreaba ce as face daca nu mi-ar fi frica. Pun trei lucruri, pentru ca m-am tot gandit la ele.

- as face inconjurul lumii, nu intr-un an, nu in doi, ci in cat timp este nevoie, pe indelete.
- i-as invita la o bere pe toti oamenii de pe net/strada/magazine/ziare/metrou care-mi plac si pe care vreau sa-i cunosc.
- as invata sa inot

Urari de la mine din dulap

Mai e un pic si vine alt an. Nu stiu cum va gaseste pe voi, pe mine ma gaseste cu un pian dezacordat in mine, dar sper sa rezolv repede, am o cheie nichelata, in forma de quadrat, pentru acordat. De data asta o sa ma pun cu un semiton mai jos. Daca in 2006 o echipa de cercetatori olandezi au reusit sa acordeze cea mai mica coarda de pian din lume ( de doar 2 nanometri), eu de ce nu as reusi?
Asa ca va doresc asa: sa nu va dezacordati niciodata, din cauza voastra sau a altora, sa fiti pusi pe fapte, nu conteaza daca mari sau mici, sa nu lasati pe nimeni sa va umileasca, sa aveti pe cine tine de mana la film, sa visati cum nu se poate mai frumos, sa ascultati multa muzica noua dar si veche, dupa caz si dupa istorie personala, sa calatoriti si sa va miscati cat mai mult, sa aveti chef si putere, sa nu va iasa nervi, rautati si nenorociri in cale, la drumul mare. Deci, ce mai, sa va fie bine!

Ce crede despre lacrimi un gandac

Discutau doi gandaci, unul care-si tinea pieptul inainte, cu fala maresalului care are o uniforma noua, altul mai servil, mai iute in miscari, cu ochelari fumurii, de spion.
Ce-ai vazut sub masa?
O pereche de ghete verzi invizibile. Aveau o pata neagra in interior, semn ca stapanul lor isi loveste picioarele cand merge. Adica e cam impiedicat. Iar stangul avea o ridicatura in dreptul degetului mare, semn ca stapanul are un deget mare mult mai mare sau poate mai inalt sau poate mai umflat. Dar un deget mare mai lung stang inseamna ca omul e si mai inimos.
Si ce-ai mai vazut sub masa?
Un sir dezordonat de lacrimi, picurau pe ghetele verzi ca o armata de furnici ramase fara general.
Asta e neinteresant. Lacrimile inseamna tristete, pe noi nu ne intereseaza tristetea, cu lacrimi nu saturi stomacul. Altceva?
Nimic altceva de vazut, l-am auzit doar pe om, vorbea foarte mult despre el insusi, chiar m-am mirat cat de multe are de spus despre el.
Hm, spuse gandacul mai intelept, cu alura de conducator, poate are nevoie de un blog, sa-si toarne acolo necazurile.
Aiurea, spuse gandacul-iscoada, asta o sa-l zapaceasca si mai mult, si pe el si pe altii. Ai auzit vreodata ca vreun cronicar sa se regaseasca pe sine in paginile cronicilor scrise de el?
Hm, spuse iar gandacul sef, oricum, vorbitul mult despre sine e la fel cu vorbitul in somn, denota o personalitate labila si problematica. E ca un strigat de ajutor care nu ajunge niciunde, deveni el poetic. Eu nu fac insa niciodata niciuna, nici alta, spuse gandacul conducator, vorbind despre el. Eu am treburi mult mai importante, isi umfla el pieptul si cureaua de la pantalonii de maresal mai ca i se rupse.
Eu am un blog, spuse gandacul servil, dar nu-l folosesc pentru asta, cum ii zice, introspectie, ci ca document istoric.
Intors acasa, gandacul spion scoase o eprubeta in care prinsese o lacrima ce prinsese praf de gheata verde si o puse pe blogul lui. Nu stiu de ce plangea si se plangea omul ala, dar daca lacrimile lui devin istorie, se gandi gandacul, poate ca omul acela va invata din ele si nu ca nu le va mai repeta niciodata, dar macar le va repeta mai rar. Si plangand mai putin, va manca mai mult si astfel vom putea si noi sa supravietuim.

Cu cateva ore inainte de vacanta

Azi ar putea fi primavara, dar la tarabele de flori de pe Magheru miroase a tamaie de iarna si nu vad nicaieri mov de zambile. Cum mergeam eu pe bulevard zambind, dimineata, cu soarele in ochi si ceata stralucitoare pe fata, mi s-a nazarit o stare pe care am mai simtit-o doar acum 2 ani si pe care o credeam disparuta. O fericire de un anumit model, care se gaseste doar in magazinele cu ferestre mari, luminoase, la raionul sapunuri, in timp ce afara se aud clopotele care bat la biserica.
Asa se intampla cand ai geanta de fetru un sir de oameni veseli care nu au fost cumparati in rate, o roata de cadouri care au fost si vor fi date, din magazine unde oamenii nu se calca in picioare cumparate, trei glastre de planuri minunate, diferite feluri de caramele cu unt preparate, manusi cu liniste dungate dar mai ales, si oh, ce batranicios, cu toate astea extraordinaire, suna, sanatate.
In astfel de zile nu ma supar ca nu e zapada.

Eu si nimicul meu aferent

Mama mi-a zis ca exista oameni care nu aud ceasul dimineata asa ca si-l pun intr-o farfurie, langa o lingurita, ca sa faca zgomot mare. Eu stiam ca linguritele fac zgomot mic. Daca oamenii astia ar dormi intr-o pestera, ar pune ceasul printre lilieci.
Eu nu mi-am pus deloc ceasul sa sune anul asta asa ca am dormit mereu pana tarziu si am avut timp pentru toate intamplarile care au avut chef sa apara. Dar nici asta n-a fost prea bine pentru ca intre asteptarea intamplarii 1 si asteptarea intamplarii 47 m-am cam plictisit.
Ma gandesc sa devin mai disciplinata cu dorintele mele. Ca n-am avut nici dorinte, nici rezolutii anul asta, am zis sa plutesc asa, la voia intamplarii. Nimic mi-am dorit, nimic mi s-a intamplat, nimicul sa fie binecuvantat! Iar acum bomban. Ca uite ala ce are si ce a facut si cum sta sub bradul frumos luminat si mananca turta dulce iar eu privesc la el din frig. Dar eu oricum am mereu ceva de bombanit, asa ca in general e bine. Atat de putine mi s-au intamplat in exterior si atat de multe in interior. Am rafturile pline cu dulceturi de toate felurile.
Asa ca dati-mi voie sa preamaresc nimicul acesta. E o liniste ca atunci cand cineva iti pune mainile pe urechi si totul se aude infundat si de undeva, din capul tau, se aude o cascada dar n-ai chef sa calatoresti pana acolo. E ca odihna dupa ce ai alergat vreo 3 statii. E ca statul in copac, cumva comod, cumva incomod si ca somnul dupa ce maseaua a incetat sa te mai doara. E ca atunci cand esti atat de linistit si molesit, cufundat in pat, incat trebuie sa-ti pui mana pe piept ca sa fii sigur ca inima iti mai bate. Nimicul nu te zdruncina, nu te trimite in al noulea cer dar nici in al minus noulea subpamant, nu-ti da amintiri extraordinare dar iti pune geamantul in mana si te asigura ca dupa el clar o sa vina ceva mult mai colorat asa ca mai asteapta un pic, o sa-ti fie dor de el la un moment dat.
In 2009 vreau 137 de lucruri!

Mi-a placut foarte mult

An Awesome Book ( Dallas Clayton)
"There are places on the world where people do not dream of rocket-powered unicorns and candy cane machines, of magic watermelon boats and musical baboons, of teeny tiny trumpet players, training pet racoons"...click aici pentru continuare.
Chiar e awesome.

De jurnal

O mandarina calda, una rece, d-abia astept sa vina vacanta si sa dorm. Cum se zice in filme: lasa ca ai timp sa dormi dupa ce mori, dar mie mi-e ca dupa ce o sa mor o sa fiu foarte activa, asta simt eu ca mi se pregateste: un redbull.
Mi-as dori ca picup-ul sa revina si sa facem schimb discuri. Picupul a murit, acum vor sa-l omoare si pe Polaroid :(. Am un picup fara ac acasa si tin minte ca m-am dus la magazinul Muzica si am cumparat dar un alt ac, dar si acul ala a cazut. Si fara ac, picupul este o albina nefolositoare. Dar ce frumos bazaia chiar si cand zgaria discurile.
Ce se mai intampla cu damigenele? Au reusit sa se salveze? Inca mai exista prin balcoane, dar le mai foloseste cineva pe aceste femei de sticla gigantice? In cate case se mai bea visinata? In cate case se mai bea visinata in paharelele alea speciale?
Sa-mi gasesc o caciula rosie cu ciucure si sa-mi cumpar o rochie pentru teatru si opera, eleganta, din catifea.
Mi-as dori sa ninga chiar acum si sa mi se faca degetele albastre cand fac bulgari in maini. Imi plac mult urmele lasate de maini pe masini si oamenii de zapada minusculi facuti pe portbagaje.
Mi-as dori sa am o soba care sa aiba grija de mine. Cand aud centrala cum duduie acasa am mereu impresia ca la un moment dat o sa explodeze. N-am incredere in lucrurile albe si lucioase, care arata ca ca niste frigidere, dar au foc in ele.

Cum sa ne scoatem genunchii din noroi

Stiti cum e, muti dulapul fara sa fii prea atent si te lovesti foarte rau la umar. Te grabesti si-ti prinzi degetul in usa liftului ( uneori chiar iti pierzi degetul in lift, sa-mi amintiti sa va spun povestea unui astfel de deget care a terorizat 10 persoane intr-un lift). Uneori mergi pe bulevard, aproape alergi pentru ca esti in intarziere si te trezesti brusc prins intr-o mlastina de oras. (Mlastina de oras, mlastina de padure, tot un drac).
Asa a patit si domnisoara D.
Pe trotuar, pe langa ea, curgeau oameni seriosi, care se duceau la serviciu, acasa, la copiii lor. Ca de obicei, oamenii astia se uitau drept inainte, pareau ca toti au scopuri si teluri marete care trebuie indeplinite imediat, fara intarziere si nimic din jur nu ii poate intoarce din drum. Nimic nou sub soare.
Si totusi, desi ziua parea la fel de normala ca orice alta zi, domnisoara D. avea aceasta mica dificultate: era prins in noroiul ala pana la genunchi, nu se mai putea misca deloc si nimeni nu parea sa observe. Domnisoara D. se gandea astfel plina de ciuda ca tocmai azi se gasise sa nu se machieze. Daca si-ar dat cu rujul ala rosu, s-ar fi gasit pana acum un barbat galant care sa-i dea o mana de ajutor. O alta femeie chiar ii aruncase un pahar de plastic murdar de cafea in geanta. confundand-o cu un cos de gunoi.

Oare oamenii chiar cred ca tot ce se gaseste intr-o balta de noroi este gunoi?

Poate ca o alta femeie ar fi intrat in panica si s-ar fi lasat absorbita in asfalt, urmand ca pe ea sa fie construit peste 10 ani un fast food. Dar nu domnisoara D. Cu toata lipsa ei de machiaj, domnisoara D era genul de luptatoare care nu se lasa infranta nici de zilele proaste, nici de anii prosti, nici de oamenii prosti din jur. Asa ca s-a gandit ca, daca oricum nimeni din jur n-are de gand s-o ajute ( tocmai isi amintise cum trecuse grabita intr-o dimineata pe langa un domn respectabil, care incerca sa-si scoata piciorul prins intr-un stalp de la metrou cu ajutorul unei agrafe pentru hartii si nu prea se mai socotea asa demna sa primeasca ajutorul celorlalti), sa nu-si planga de mila si sa vada ce poate face. Asa ca, urmand exemplu acelui domn, a cautat in geanta si cu ajutorul lantului de la chei a facut un lasou, s-a prins de un semn de circulatie si a iesit din necaz.
Si-a indreptat tinuta cat a putut, si-a vazut de ale ei. Si in seara aia a visat ca toti trecatorii de pe strada erau prinsi pana la genunchi in noroi si doar ea avea picioarele libere. Si totusi, ei mergeau in continuare inainte, tarandu-se cu baltile lor cu tot in timp ce ea, cu picioarele ei libere, nu se putea misca. Asa ca in anul ala si-a mai stabilit o rezolutie de anul nou.
Nu trebuie sa ne suparam prea tare pe oameni. Fac si ei ce pot. Uneori sunt acolo, langa noi, alteori sunt in mlastinile lor personale, unde telefonul suna mereu pustiu, pe ton ocupat. Daca avem noroc si parte de ei, bine. Daca nu, sa ne vedem seriosi si singuri de necazurile noastre. Domnisoara D nu s-a transformat in vreo Wonderwoman, cu toate ca si-a trecut pana acum in carnetelul de fapte bune salvarea a trei femei ce tocmai urmeau fie inghitite de niste cartofi prajiti cu maioneza transformati in piranha. In schimb a devenit experta in salvarea propriei persoane.

Am si eu victorii, ca tot omu'

In caz ca nu ati aflat inca, am iesit pe locul 1 intr-un top si nu orice top, ci un top realizat de femei! Daca voua vi se pare putin lucru, mie nu. Pentru mine e o mare realizare mai ales ca de obicei nu-mi propun sa fiu pe locul 1 nicaieri, avand in vedere ca nu sunt o fire competitiva, desi imi place sa poruncesc :)). As minti dac-as spune ca nu ma simt foarte importanta acum, mai ales ca traficul meu, pe care si-asa il consideram prea mare pentru posibilitatile mele, acum a luat-o razna de tot si arunca in ochii mei cu sutele, ca la nunta. Asta ma face sa ma simt infricosata. Succesul comercial ma asteapta dupa colt.
Asa, voiam sa ma laud doar! Ma bucur de moment pentru ca e posibil sa pic de pe creanga asta inalta dintr-o clipa in alta. Sa nu credeti insa ca mi se va sui la cap faima. Am in jur oameni antrenati speciali sa ma tina cu picioarele pe pamant ( cand am venit acasa de la un fotoshuting pentru o revista care nici macar nu apare la tarabe, singurul fotoshuting la care am participat vreodata, Ruki mi-a aruncat o privire ingrozitoare, cam ca tata atunci cand m-am dat prima oara cu ruj, si mi-a zis: du-te te spala, esti ingrozitor de boita!).

Poveste de copii special pentru I

A fost odata o balena care plangea, se uita la filme despre razboi si din cand in cand strica serele de legume ale mamei ei. Dadea cu coada de manie si sticla se imprastia in jur, spre disperarea mamei. Motivul era simplu si universal: era grasa si mergea la un liceu de ursi unde nimeni nu o placea ( vorbind din punct de vedere romantic). Evident ca avea multi prieteni si ursoaicele chiar o laudau pentru culoarea ei deosebita, albastrui-de-luna, dar cand orele se terminau, ursoaicele plecau la film cu prietenii lor, in timp ce balena se ducea acasa unde manca un ocean. Apoi il plangea la loc.
Ii placea foarte tare de un urs cumsecade, bland si bun, care ii cerea mereu explicatii la matematica. Singurul lui talent era apicultura, disciplina pe care nu o studiau la acest liceu, de aceea avea numai medii mici. Balena il ajuta cum putea, ii facea de multe ori temele. Dar de copiat nu avea cum sa-l lase sa copieze la examene pentru ca era prea lata in spate si ursul nu putea vedea.
Daca-as fi fost silfida, aproape transparenta, ca o libelula, visa balena in fata unei meduze care o oglindea, ar fi avut numai 10 pe linie si eu as fi fost prietena lui. As fi incaput in bratele lui si m-ar fi ocrotit, miere ar fi fost pe fanioanele mele.
Si se strangea mai abitir in cingatori balena, sperand sa capete talie si-si dadea cu praf de scoici in obraj, sperand sa straluceasca in fata lui.
Dar toata lumea stie ca balene slabe nu exista. Exista insa altceva: vointa de balena. Este mai puternica decat orice alta lege a naturii si poate rasuci totul in favoarea ei.
Zilele au trecut si ursul a crescut. A mancat atat de multa miere incat s-a facut cat un munte din Pirinei, de se ingrijora la un moment dat ca nu o sa-l mai incapa blana. Si a crescut pana a ajuns la fel de mare ca balena, ba poate chiar cu 10 kg mai greu. Asa ca muntele a venit la balena dovedind ca specii noi se nasc zilnic pentru noi; chiar daca noi nu stim, ursul de ocean exista.

Gesturi marunte

The matchbox project: Each week, a decorated matchbox with a tiny present hidden inside is left by a girl (and sometimes willing friends) somewhere in her travels. It's a random act of semi-artistic kindness aimed at disrupting someone's day in a tiny but positive way.

Ce idee!!!! Eu as transforma ideea un pic si as face-o anonima. Mi-ar placea un fel de Mos Nicolae cotidian, dar pentru buzunare. Sau pentru plasele de cumparaturi sau chiar casute postale.
Un gest marunt care poate duce la un zambet ce tine o zi intreaga, poate chiar doua. Macar pentru cei dragi: sa le bagi confetti in buzunar, bile, bomboane din alea in material fosgaitor, agrafe colorate, dopuri, papuci de papusa, nasturi luciosi, surprize vechi de guma, inele din tinichea sau poate lucruri utile: papiote de ata, degetare, cesti mici, de la seturi de jucarii, guma de sters, creioane de un cm, ascutitori sau poate un yo-yo. Nu costa scump.
Si macar unui necunoscut pe an. Cuiva pe care il simpatizezi la prima vedere sau il antipatizezi chiar si la a doua vedere. Sau macar unui seminecunoscut, daca n-avem curaj altfel. Cuiva cu care nu interactionam prea mult. Fara sa ne temem ca s-ar putea sa-i alunece din buzunar si sa nu stie niciodata. Daca se intampla asta, poate o sa-l gaseasca altcineva.
Gesturile anonime frumoase ar trebui inmultite pana ne obisnuim sa facem mai mult.

Cine n-are bucatar sa o angajeze pe Ruki

* post platit
Ca tot vorbeam despre mancare, as dori sa laud fantasticul talent de bucatareasa al lui Ruki.
Dupa cum se stie, daca ea nu ar gati, eu nu as manca mai nimic acasa. Nu numai pentru ca pot trai zile intregi doar cu aer si apa de la robinet, dar si pentru ca inca nu am reusit sa descopar motivatia care ma tine in bucatarie, o stiu doar pe cea care ma tine departe de ea. Tin minte insa ca am fiert orez scump si pui intregi cateva zile bune pentru un pisoi mic, pe care il durea burta. Deci numai la nevoie...
Lui Ruki ii place insa foarte mult sa gateasca. Atat de mult incat credem amandoua ca ar trebui sa lase meseriile astea moderne, piar si advartaising si alte cele, si sa se faca bucatareasa ( va rog sa ma credeti ca ati face o fapta foarte buna si un copil fericit daca ati angaja-o part-time sa gateasca in weekenduri).
Cele mai desavarsite mancaruri ii ies noaptea tarziu, dupa ora 11, cand amandoua ne strangem de pe drumuri si firme in casuta noastra oribila si murim de foame ( acum suntem 3, cu pisica neagra). Nici nu stiu despre ce sa va povestesc mai intai: despre ciupercile taiate in felii mari si prajite in unt, despre puiul rumenit pe saltelute de cartofi pudrati cu cimbru, despre pastele care ei ii ies intotdeauna buna, chiar si atunci cand eu cumpar sosuri oribile, la promotie, despre salatile si omletele pline cu de toate cu care ne incepem diminetile cand reusim sa ne trezim cand trebuie si avem timp sa ne luam cum trebuie micul dejun.
Eu cred ca Ruki va fi mult mai fericita daca s-ar face bucatareasa, mai ales ca eu consider ca are si orgoliu de bucatareasa ( e acel tip de orgoliu "toata lumea iese din bucatarie cand eu pregatesc actul sacrul al pregatirii mancarii si fara comentarii va rog"). O si vad citind deasupra oalei, intr-un nor de usturoi si busuioc, aruncand o mana de sare si pierzand semnul de carte prin leusteanul din ciorba.

Despre Dorada Rose si alte amintiri frumoase

Din cauza pestilor de aici ( mai ales a celui din stanga ecranului, din prima poza, care este rau-rau) mi-am amintit ca acum 2 ani Iulia s-a gandit sa prinda in aparat sufletul unui peste. E cel mai nimerit lucru de facut cu o Holga Fisheye.
Asa ca s-a dus la un mare supermarket de unde a cumparat un singur peste. Un Dorada Rose de 7 eur,o care ei i s-a parut tare scump. Si pe langa peste, a cumparat si zmeura ca sa mearga cu rose-ul. Cand a ajuns acasa, totul era pregatit. Reflectoarele straluceau dar pestele trebuia lasat sa se incalzeasca un pic pentru a avea privire agera, care transmite emotii privitorului. Problema este ca numai dupa doua ore ochii i s-au tulburat. Pestele a inceput sa se scufunde in propria lui apa si a inceput sa luceasca. Tocmai atunci cand Iulia voia sa-l puna sa treaca prin fata ferestrei
( Iulia sta la etaj). Atunci a invatat ea cum se recunoaste un peste proaspat: dupa privire. Daca e incetosata, nu e de bine...
Mi-am adus aminte cum era pe atunci. Amandoua aveam probleme sentimentale :)) (what's new?) dar astazi nu-mi mai aduc aminte de nicio discutie de genul asta. Imi aduc aminte de fiecare poza pe care am facut-o atunci. De prima mea poza cu discul in cap, de masa luata la Chocolat si manusile verzi si de petrecerea ei cu buline de ziua ei, de temele de fotografiat, de love is about diving, de vitrinele cu jucarii din Dusseldorf, lensbabies si filmul despre crima misterioasa pentru scoala de fotografie. Si cat radeam pe messenger. Nu-mi amintesc de nicio discutie, despre niciun baiat :).
Si mie nici macar nu-mi plac pestii :)
Desi cred ca am trecut peste neplacerea asta, e din alt timp si nu se potriveste cu timpurile marine de astazi.
Din pacate, desi multi lauda gustul Doradei Rose, nici eu, nici Iulia n-am reusit inca sa vedem daca e chiar atat de bun precum spun povestile.

Aici schimbarea nu vine niciodata

S-au schimbat atatea senzatii si se schimba in continuare pe masura ce imbatranesc. Stiu de la 12 ani, de la lectia de biologie, ca o sa vad galben la batranete.
Dar uite ca nu totul se schimba, pe senzatiile astea pot conta inca.
Dezamagirea cand dai peste o portocala uscata. Parca deschizi un ou kinder si descoperi ca au uitat sa puna jucaria in el.
Senzatia ca esti un cozonac incins cand intri in magazin imbracat de iarna si n-ai timp sa-ti dai jos hainoiul asa ca te coci printre rafturi, te inrosesti ca un mar sters cu ulei si-ti umfli obrajii de ciuda.
Cand simti prima oara intr-un an ca vine un anotimp: miros de iarna, neliniste de primavara, chef de duca vara si melancolie blegoasa toamna.
Mirosul hainelor persoanei dragi. Mereu va exista o persoana draga cu haine care miros bine: a parfum pudrat, a prajitura, a acasa. Tricoul lui, fularul lui tata, pijamaua mamei. Si vom mai adormi in hainele acelea din cand in cand, in momentele in care nu mai stim ce sa facem cu noi si avem nevoie sa fie cineva responsabil pentru noi.
Mirosul de cuib dintr-o sapca sau caciula, de par si cuier.
Senzatia de piele arsa cand cazi pe asfalt.
Febra in oase si incheieturi.

Da-mi cadou de tinichea

Cantareata cheala ma intreaba ce cadouri bizare am primit si m-am gandit un pic, m-am gandit un pic mai mult si mi-am dat seama ca nu pot sa comentez cadourile primite pentru ca toate mi-au fost date cu drag. Nu-mi amintesc sa-mi fi facut cineva vreun cadou urat ca sa ma faca sa ma simt prost. Asa ca mai bine zic ce cadouri mi-ar placea sa primesc :D. Practic, nu-i asa?
De vreo doi ani de zile am o pasiune pentru maimutele de jucarie vintage. Dar inca nu mi-am luat niciuna, pentru ca ma cunosc prea bine. Daca ma pornesc, nu ma mai opresc si umplu casa de maimute. La un moment dat aveam eu ideea ca the one-ul meu va iesi in evidenta din multime si-l voi recunoaste daca-mi va cumpara o maimuta care bate la talgere, dar apoi m-am gandit eu mai bine si m-am razgandit. Dar tot imi plac maimutele de jucarie. Mai ales alea care merg pe bicicleta sau sunt albastre, ganditoare si imbracate ca niste receptioneri de hotel din Egipt dintr-un film american.
Si as vrea si o flasneta, dar daca nu se poate cu maimuta, nu ma supar daca e o flasneta de sine statatoare. As putea sa ma uit la o flasneta 10 ani si sa nu ma plictisesc.
Dar daca nu e de gasit nici flasneta, atunci orice jucarie de tinichea care poate fi invartita cu cheia, mai ales daca e una japoneza, facuta dupa cel de-al doilea razboi mondial, m-ar bucura sau un dansator de step din celuloid.
De fapt ma gandesc de ce-mi place asa de tare tinicheaua? Imi plac inelele pentru copii din tinichea, canile din tinichea, omul din tinichea... E totusi un material care rugineste foarte usor.

Pentru

Pentru toti cei care nu se iau in serios si poarta boxeri cu crocodili, care nu au ambitii marete de cariera cu cravata neagra la gat, care se joaca pe birou, la sedinta, in vazul tuturor, care nu se simt jenati daca-si toarna cafea pe ei cand sunt inconjurati de 100 de necunoscuti, care nu-i umilesc pe cei din jur doar pentru ca asa vrea ego-ul lor cu mustacioara neagra sub nas, care nu au o canapea rosie in cap, pe care stau si-si fac nonstop psihanaliza incat ajung sa nu mai stie cine sunt de fapt cu adevarat, care nu-si pupa banii din portofel si asteapta sa ii pupi si tu. Pentru toti cei care se simt ca intr-o statiune balneara in propria lor fiinta si au chef de glumit ( atentie, nu de spus bancuri), nu de plans, pentru toti cei ce stiu asta, care nu se supara cand sunt calcati pe picior, care nici nu observa cand sunt calcati pe picior, care nu stiu niciodata de cu seara cu ce se vor imbraca a doua zi, care-si fac planuri dar nu-si planifica viata si sunt atenti cand traverseaza strada, care zambesc, nu ranjesc si nu-si doresc sa fie in centrul atentiei decat cel mult de 5 ori pe an.
Mi-ar placea sa fiti mai multi in Romania si sa va cunosc pe toti.
Mi-ar placea ca in viitor sa am o familie ca aici. Sper sa am noroc de niste oameni ( si un caine) cu care pot sa rad de dimineata pana seara. Pe masura ce devin o persoana din ce in ce mai vesela, imi dau seama ca nu ma mai pot intoarce la perioadele dese de tristete care ma caracterizau inainte, fara sa ma simt o straina in propria mea piele. Si inca ma mir cand imi dau seama cat m-am schimbat. Pentru ca ritmul este inegal si poti sa nu inveti nimic timp de un an, dar intr-o luna sa sari cate 10 trepte deodata si sa te pomenesti ca esti un om nou.
fara comentarii in camera asta.

Imi place ziua de azi

Azi dimineata mi-a placut foarte mult lumina soarelui care batea din partea dreapta, printre brazii de craciun din sera. Nu mai vedeam nimic si trotuarul lucea ud. Pentru un moment am orbit, am ametit si am mers cu ochii inchisi, cu artificii explodand in intuneric.
Azi dimineata mi-a placut foarte mult o femeie din metrou. Mirosea placut, a parfum contrafacut si a supa de lentile, avea manusi moi si ruj lucios. Avea buze de trotuar care lucea ud.
Azi dimineata mi-a placut un caine mic si negru, cu haina rosie, care se plimba singur. Saptamana trecuta se plimba tot singur, dar cu haina albastra.
Acum imi place mirosul pe care l-a lasat portocala curatata cu un cuter, amestecat cu mirosul meu de vanilie, lamaie, pin, menta si servetele antiseptice. Printre jaluzelele albe se vede cerul albastru, este senin de dimineata de vara. Putin mai incolo ma duc sa cumpar cadouri. Raceala mea mi se pare un amanunt insignifiant.

Cate pot face intr-un an

Astazi ma gandesc la mine, sunt foarte serioasa si responsabila de la o vreme.
In ianuarie fac 29 de ani. Nu ma sperie deloc varsta asta, mai degraba astept nerabdatoare sa vina 30, asa ca 29 mi se pare doar o masa dintr-o cafenea de gara, unde astept ora plecarii. Desi sunt convinsa ca nu o sa fie chiar asa plictisitor, o asteptare intr-un loc sters poate avea uneori urmari mai importante decat o aventura.
Eu cand ma fac de 29 de ani vreau asa:
Vreau sa ma misc mai mult, vreau mai multe plimbari de seara pe Kiseleff de exemplu.
Vreau sa invat sa iert. Am crezut ca daca sunt un om empatic, daca pot sa inteleg si sa fiu toleranta, atunci e de la sine inteles ca sunt si iertatoare. Uneori cred ca-mi iese, dar apoi zilele trec si resentimentele apar iar. Fungus resentimentus. Nu stiu sa iert si asta imi da de stire ca sunt un om mult mai incuiat decat ma cred.
Vreau sa consum mai putin.
Vreau sa ma vait mai putin.
Vreau sa scriu o carte.
Vreau sa fiu ingaduitoare.
Vreau sa inventez ceva simplu, folositor daca se poate.
Cel mai important, vreau sa dau mult mai mult. Mi-as dori sa am grija de un copil, fara sa-l adopt in mod clasic pentru ca din pacate asta nu am cum sa fac. Citeam ceva despre un program de adoptii spirituale, dar eu mi-as dori sa pot sa dau ceva mai mult decat bani pentru ingrijirea cuiva. Daca stie cineva vreun program de genul asta, sa lase un comentariu.
Si fara vreau, fara doar si poate, doar stiu ca am terminat-o cu imbolnavitul :)
Si mai vreau si alte lucruri, numai ca nu le pot face singura pe astea asa ca nu tin doar de mine.
Sunt convinsa ca le pot face pe toate astea asteptand sa vina ora 30 la o masa din cafeneaua garii.