Chihlimbar

 Mama avea ca pandantiv la un lantisor de aur o lacrima de chihlimbar in care era prinsa o furnica destul de bine conservata. Aflasem ca un chihlimbar foarte vechi si ca furnica e o insecta straveche. Ma zapaceam in fata lui de atata groaza si fascinatie. In mintea mea, furnica aceea umblase pe un dinozaur inainte sa fie prinsa in rasina, era o furnica istorica, nemaivazuta, si chihlimbarul acela valora probabil milioane de dolari. In acelasi timp, toate lucrurile astea ma ingrozeau. Tineam piatra in mana si mi se parea ca furnica se misca, ca statea altfel in fiecare minut, chiar mi s-a parut ca a disparut din bijuterie la un moment dat.
Anii au trecut, nu stiu ce s-a mai intamplat cu bijuteria, aveam prostul obicei sa port si sa pierd sau sa stric toate bijuteriile mamei. Locuiam in continuare undeva foarte sus, intr-o casa napadita de furnici. In fiecare vara, furnicile urcau rabdatoare zeci de etaje si ajungeau tocmai in baie, ca sa bea apa. Treceau peste mozaicul din granit, probabil peste alte insecte incremenite in piatra, si incercau sa-si gaseasca o casa intr-o crapatura de zid sau un colt de lighean. Intr-o seara, stand in pat si uitandu-ma la luna, am observat o raza care lumina ceva galbui dupa piciorul unei comode. M-am dus sa vad despre ce este vorba si am ridicat de jos chiar pandantivul de chihlimbar. In jurul lui stateau ingramadite mai multe furnici iar eu m-am simtit ca si cum tocmai stricasem o biserica cu zeu cu tot.
Cred ca o sa-mi cumpar din nou o bijuterie de chihlimbar. Probabil tot un pandantiv. Am gasit vreo doua modele frumoase si intr-un magazin online de bijuterii foarte dragut, Silver Box. Poate am noroc si nimeresc de data asta un chihlimbar cu cu o libelula paleolitica prin el. Si daca povestea se va repeta si va atrage un popor de libelule, promit sa le donez lor bijuteria

Post entuziast, cu sfarsit dezumflat

Stiti de ce am nevoie? De un om entuziast. Care se apuca de ceva nou si-ti da telefon zilnic sa-ti povesteasca ce a mai descoperit, te molipseste, te trage dupa el mai ales atunci cand esti caramelizat in plictiseala. Care risca si face sa para totul frumos si nou si interesant, chiar si atunci cand are esecuri. Care e un pic cam enervant de pasionat, dar care reuseste sa-ti dea energie, nu sa te stoarca de ea.
Pentru ca nu cunosc un astfel de om, incerc sa fiu eu unul. Macar din cand in cand. Acum ca sunt obsedata de pestii Betta Splendens, incerc sa-i entuziasmez si pe altii si sa-i conving sa iubeasca un pic mai mult. Povestesc ca-s frumosi, ca-i poti dresa, ca te recunosc drept stapan, ca-ti mananca din mana, ca se infoaie ca niste curcani si nu-s chiar atat de greu de ingrijit. Dar nu am deloc succes. Pana acum n-am convins pe nimeni :( Poate pentru ca mi-e rusine sa insist prea mult. Cred ca ar trebui sa ma duc la niste cursuri pentru agenti de vanzari.

Buletin despre starea natiunii mele

In casa e frig. M-am imbracat ca un eschimos care imita o foca si tot dardai un pic. Am inceput sa aranjez acvariul si sa creez ecosisteme. Momentan ma simt ca un zeu incruntat si preocupat, care nu-si doreste nicio responsabilitate si vrea doar sa stea comod pe un nor, asa ca bomban mereu si-mi zic " e cam costisitor si complicat, ce naiba m-o fi apucat sa creez lumi?!" Dar o sa fiu perseverenta - e un lucru la care ma pricep foarte bine. Dupa pestii portocalii, urmeaza un papagal galben sau un canar. Apoi o sa adopt si cativa oameni solari. Si o sa cumpar si perdele rosii si jaluzele verzi si castroane galbene si o sa-mi vopsesc biroul intr-o nuanta de albastru electric. Timp de aproape un an lumea mea a fost tare alba, mult prea alba, asa ca acum am nevoie sa traiesc pe spinarea unui peste-clovn.

Poveste anatomica

A fost odata un baiat care si-a oferit inima pe tava unei fete. Dar fata a zis: "Nu, multumesc, nu mi-e foame... inca". Asa ca baiatul si-a luat inima inapoi, dar acel "inca" l-a facut sa zambeasca in barba si sa nu dispere. Era clar ca fata nu era obisnuita cu astfel de daruri un pic barbare, dar extrem de romantice. Asa ca a revenit oferindu-si plamanii pe o frumoasa tava argintie de cafea, ce le scotea in relief culoarea visine. Fata a ras zglobiu, oarecum ca un magar, si l-a refuzat din nou: "Nu, multumesc, acum nu am nevoie de ei dar poate o sa vad cum se poate respira cu ei mai tarziu". Desi respins din nou, baiatul si-a adus aminte ca ea a spus " poate mai tarziu". E clar, si-a spus el, ca vrea sa spuna da, dar deocamdata e ocupata, sau poate blocata, sau poate obosita, sau poate stresata. Asa ca s-a intors, purtandu-si de data asta ochii, intr-o farfurie de dulceata cumparata special pentru ea. Fata statea cu nasul in telefon, a aruncat o scurta privire asupra ochilor, a pufnit usor si a zis in timp ce posta ceva pe facebook: "Nu, multumesc, eu sunt mai sensibila asa ca imi place sa port doar ochi albastri sau verzi". De data asta nu s-a mai auzit nici un "inca", nici un "mai tarziu", nici nimic. Asa ca baiatul s-a resemnat, a renuntat si de atunci n-a mai oferit nimanui, nimic, poate doar o cafea pe tava uneori. Acum sta inchis in sufletul lui, cu toate zavoarele si jaluzelele trase, si se gandeste cum de nu s-a prins ca "inca" e doar o alta denumire a lui "niciodata".