Mintea de ceai

Nimic nu se pierde definitv

2009-12-17T20:48:00.000+02:00

Acum cativa ani, inainte de 2005, cand nu aveam un blog in care sa tin evidenta Irenelor care trec si se oranduiesc in mine, cand viata mea arata ca un film previzibil, cu adolescenti, credeam ca viata mea s-a ordonat intr-un fel foarte frumos si eram foarte multumita de asta, chiar aroganta intr-un fel naiv. Stiam ce vreau sa fac toata viata, cu cine o sa ma casatoresc, unde o sa locuiesc, cati copii o sa am. Totul era randuit, planificat si ordonat pe rafturi. Ba chiar luasem in seama eventualele lucruri care ar fi putut sa mearga rau (cam ce mi se intamplase mie pana atunci sau altora din jurul meu), asta ca sa ma simt eu linistita ca am prevazut tot. Eram un mic contabil al vietii mele cu ochelari de urs nestiutor, care ducea o viata normala intr-o padure insorita.

Evident ca acum, aproape 5 ani mai tarziu, nu mai stiu nimic si singurul lucru de care sunt singura este ca totul se schimba. Pana si perioadele de schimba lenta si prietenoasa trec rapid, ca niste trenuri japoneze.
Dar imi place mai mult asa. Imi place pentru ca atunci cand mi se ia ceva frumos, mi se da inapoi ceva mult mai frumos, ca ma las in voia valurilor, chiar si atunci cand sunt rele si ca inca imi arunc inima departe, cu priceperea unui aruncator de disc, chiar si atunci cand stiu ca o arunc cuiva care nu o vrea, ca nu-mi mai e rusine cu esecurile mele si ca stiu sa-mi recuperez linistea atunci cand mi-o pierd in intamplari nefericite.
Imi place ca acum ma pricep sa ma iert si sa trec mai departe, cu un zambet prietenos pe fata si ca imi place grozav ca am ajuns sa traiesc intr-un mic haos, care ma ia prin surprindere in fiecare zi, dar care este inca bun cu mine.
Imi cam pierdusem mintea de ceai dar acum mi-am recapatat-o si mi-e tare bine din nou cu ea. Acum pot sa rasuflu usurata.

Eu

2009-12-15T20:45:00.000+02:00

E atat de bine doar sa existi, sa tragi aer in piept, sa simti draci si fericire amestecate toate intr-o mare oala de senzatii, sa te apuce rasul din senin cand ai impresia ca esti atat de obosit incat nu-ti mai vine sa fii. Dar iti vine sa fii, iti vine sa treci prin toate, sa te plangi si in acelasi timp sa te bucuri ca vin peste tine si tu le treci, ca pe niste valuri un pic mai mari. Sunt astfel de momente in care nu te poti opri sa nu te gandesti cat de idiot ai putut sa fii cand ti-a fost lehamite, cand te-ai simtit ca o carcasa goala de broasca testoasa. Cand e atat de bine sa existi in viscol, in intuneric, printre ziduri reci, printre asternuturi care miros frumos, printre pahare de bere si creme de corp si mere rosii, din soiul ala caruia mereu ii uiti numele, printre oameni dragi care exista in realitate sau doar in mintea ta, printre lucruri familiare si viitoarele lucruri care ti se vor intampla. E atat de bine pur si simplu sa fii incat nu pot sa inteleg de ce facem uneori asa mare caz de tot si nimic :)

Firimituri dupa ora 12 noaptea

2009-12-15T00:59:00.000+02:00

Aerul de noapte de iarna, felinare turtite, o femeie care se opreste si se uita prudenta, intinzand gatul inainte, cand ajunge la un colt de strada - ii e frica de necunoscut, brazi impodobiti prin perdele, stele din lumini triste, rasul colegilor, clipitul ochilor lor obositi, ganduri pe repeat, ganduri caraghioase pe care nu ma pot opri sa le am ( "imi iubesc pernele"), ambalaje de bomboane de ciocolata aruncate peste tot, foi si caiete, desene si scheme si un paracetamol lasat de izbeliste printre niste creioane neascutite black peps. Hai acasa, in curand ies lupii la vanatoare pe Magheru, daca nu au iesit deja!

Hmmm

2009-12-13T17:13:00.000+02:00

Marturisesc ca ma las daramata de prea multe maruntisuri, de prea multe lucruri exterioare. Daca nu ma enerveaza crengile care bat in geam cand e furtuna, de ce las sa ma enerveze lucruri care trec pe langa mine, care nu fac parte din cine sunt eu? Stau si eu si ma intreb de fapt nu de ce ma enerveaza, pentru ca nu simt manie de fapt, ci de ce le las sa-mi ia energia, sa ma dreneze de tot entuziasmul de care clocotesc in mod normal.
Ar trebui sa-mi vad de ale mele si sa nu mai rezonez la oboseala, nervii, frustrarile si lipsa de chef a celorlalti. Supravietuirea fericirii e o metoda care se invata ca oricare alta.
Nu m-am transformat inca intr-un om nefericit, ci doar intr-un om obosit. Acum la sfarsit de an ma simt ca un rebus rezolvat corect pe trei sferturi, dar cu cateva greseli notabile si omisiuni care sar in ochi.

Stupidorium

2009-12-11T20:43:00.000+02:00

"In Stupidorium nu se gasesc nici stupi, nici albine, nici prosti, asa cum v-ati putea astepta. Locuiesc acolo doar niste oameni mici si asemanatori, cu saltelute in loc de creier. Mintile lor de vatelina sunt roz, galbene, cu elefantei sau delfini brodati, si stralucesc sub lumina soarelui. Oamenii acestia nu fac nimic altceva toata ziua decat sa fie senini, fara griji, sa uite de tot ce e plin de importanta, acolo nu se creaza nimic, pentru ca din vatelina nu poti face decat perne pufoase, pe care stai cu fundul si atat. Oamenii acestia nu-s prosti pentru ca nu au IQ, sunt doar niste frunze umane care cresc dupa soare".
Asta imi zic eu cand sunt prea multe de facut si-mi doresc doar sa am un cap fara minte, ganduri si idei. Nu mi-ar placea intr-un Stupidorium, pierduta printre cele mai simple lucruri din lume, fara sa-mi dau nici macar seama ca sunt pierduta de fapt.

Ma uit in gol dar vad de fapt un plin

2009-12-09T23:15:00.000+02:00

Sunt atat de ocupata incat nu mai am timp sa am liniste ca sa scriu. Pentru ca atunci cand am in sfarsit liniste sunt prea concentrata ca sa dorm. Cea mai mare distractie a mea de zilele astea e sa stau in intuneric si sa ma uit in gol. Stiu ca pare jalnic, penibil, depresiv etc. Dar nu e. Eu sper sa se inventeze si un altfel de cinema: filme pentru ochii mintii. Povesti pentru subconstient, inconstient, pentru traume si parti ascunse ale mintii noastre. O sa stam cu totii in curand intr-o sala si probabil filmul o sa fie o insiruire de semne, culori si umbre la care toti o sa ne uitam hipnotizati. Povesti pentru partea inconstienta si atenta la detaliile ascunse din noi. Filme la care nimeni nu o sa mai poata striga, vorbi la telefon, duca la toaleta pentru ca filmele pentru ochii mintii sunt mult prea personale ca sa te poti rupe de ele.

O singura amintire fericita

2009-12-03T18:19:00.000+02:00

Ieri noapte m-am uitat la un film foarte frumos.
Eram obosita si tracasata ( nu prea folosesc cuvantul tracasat dar cand il folosesc mi se pare un cuvant dragut, pentru ca imi evoca in acelasi timp sunet de potcoave de cal si roti de tren alergand) si chiar nu aveam chef de un film de stare, care-ti cere rabdare si sensibilitate. Dar, ca de obicei, unele lucruri se intampla indiferent de starea ta, asa ca pur si simplu l-am pus si m-am uitat si m-a marcat asa cum putine filme o fac.
Daca raiul ar fi o singura amintire fericita, pe care ai alege-o?
De ieri noapte imi tot derulez in minte diverse amintiri fericite, fara sa ma pot hotari. Mi-am dat seama iar ce om fericit si norocos sunt ca am un bagaj asa mare de fericiri. Cu ocazia asta am putut hotari care e cea mai frumoasa amintire de anul asta, care de anul trecut; majoritatea sunt amintiri ale unor momente petrecute alaturi de altii, sunt fericiri date de altii, foarte rar e vorba doar de o stare la care am acces doar eu.
Mi-am dat seama ca in toate amintirile mele un rol important il joaca lumina si linistea din jurul meu. As putea sa traiesc o eternitate pe cuvertura portocalie si pufoasa, scaldata in lumina calda a soarelui de pranz, in timp ce afara se vad la fereastra turturi de gheata. As putea sa traiesc o eternitate in padurea de brazi, in aerul rece si clar de dimineata de mai, asteptandu-mi familia sa iasa din bloc ca sa pornim la drum. As putea sa traiesc o eternitate si sub nucul cel urias, in mirosul de frunze arse, de pamant ud de roua si de iarba inca verde, in timp ce ai mei pun masa un pic mai incolo.
Daca raiul chiar imi va cere sa aleg o singura o amintire fericita, nu o sa aleg niciodata o amintire in care sunt doar eu, singura. Indiferent de cat de frumoasa e lumina din acea amintire. E prea multa singuratate in lumea asta ca sa mai vreau sa dau de ea si in rai.

Mama de meri

2009-12-02T20:51:00.001+02:00

Cand nemultumirile celor din jur ma acopera ca niste cladiri daramate, cand nu primesc la fel de multa iubire ca raspuns la iubirea pe care o dau, cand nu sunt ascultata, cand nu sunt respectata, cand sunt atat de obosita incat am impresia ca nu o sa mai am vreodata energie sa rad de sa se auda pana in strada, atunci imi umflu plamanii de aer, imi tin rasuflarea pana simt ca explodez si dau afara tot griul asta care incearca sa-si gaseasca o casa in mine. Du-te naiba, gri hidos!
Am decis sa dau si sa iubesc si mai mult, in ciuda sperieturilor de care tot am parte in ultima vreme.
Asa ca m-am hotarat sa cresc trei meri direct din semintele aflate intr-o jumatate de mar si apoi o sa invat sa-i altoiesc, tot am eu apucaturi de om cu livada. Fac minilivada de pervaz.
Pare foarte poetic si liric postul asta, dar pentru mine nu e.

Hai sa ne vedem la un somn

2009-11-29T19:52:00.000+02:00

In ultima vreme dorm foarte mult si dorm cu placerea omului care a mers cu trenul o saptamana si n-a putut sa inchida un ochi. Parca n-as dormi, parca as manca prajituri cu fragi la aer curat de munte. Nu numai din cauza oboselii pentru ca muncesc foarte mult, ci si pentru ca imi place sa dorm. Visez extrem de mult si nu am foarte des visuri urate, asa ca somnul e un loc destul de sigur pentru mine.
Si uite-asa, pentru ca sunt foarte ocupata si mai degraba as dormi decat sa ies sa ma vad cu oameni, mi-ar placea foarte mult sa ma duc acasa la oameni, sa luam loc pe o canapea si sa dormim un pic impreuna. Ce sa mai bem bere, sa vorbim de una, de alta? Mai bine dormim si ne trezim dupa o ora, doua, proaspeti si fara cearcane. Somn de dupa-amiaza, nu de noapte, ca ala de noapte duce pe alte carari, la alte lucruri si nu vrem asta.Vorbim de intalniri cuminti aici. Si uite asa ne si vedem, ne si odihnim si ne si binedispunem. In plus, toata lumea e sincera cand doarme asa ca putem fi sigur ca am avut cea mai onesta intalnire. Prietenii trebuie sa-si imparta si patura si perna si sforaiturile daca vor ca prietenia lor sa tina multa vreme.

Muzul de pe coridor

2009-11-28T11:37:00.000+02:00

Din cand in cand intalnesc pe cineva pe care-l pot considera muza. Pentru ca, nu stiu cum, de cate ori vorbesc cu muza ( muz in acest caz) imi piere orice urma de plictiseala, imi vin idei pe banda rulanta si blocajele se duc pe apa sambetei ( pe apa sambetei plutesc ghetari de duminici pe care stau ursi lunari ce pescuiesc aceste blocaje oribile si inutile, dar extrem de bune la gust pentru ei). Muzul nu spune niciodata "nu" unei conversatii fara scop precis, este intotdeauna dornic sa faca lucruri cu tine si sa vorbeasca cu tine si iti transmite mereu felicitari si complimente. Cel mai important, un muz nu te va judeca niciodata, nu se va uita niciodata la tine de sus, chiar daca sta undeva de unde poate vedea casa poporului. Un muz iti va face mici cadouri, care si ele te vor inspira si va rade la glumele tale, fara sa se prefaca. E un om pasnic, cu care te simti in siguranta pentru ca stii ca daca vei ramane blocata cu el la un moment dat intr-un lift, el nu va deveni canibal.
Un muz e un prieten care-ti devine prieten foarte, foarte repede, de la primele propozitii.
Eu cred ca exista coridoare ascunse pe care esti nevoit sa mergi de multe ori singur pentru ca nu gasesti prea des parteneri de calatorie. Dar si cand ii gasesti, mersul pe coridor devine o placere.

Padurile oamenilor defecti

2009-11-26T15:01:00.000+02:00

Mi-ar placea sa stiu de la prima vedere care sunt oamenii aia care te plac doar cand arati bine, esti sanatos, bun si marinimos, ii faci sa rada, spui lucruri interesante, ii scoti din ale lor, le oferi ce au ei nevoie. Cand esti urat, bolnav, plictisitor, vaicaret, suparat sau mult prea tacut, oamenii astia isi inchid obloanele si declara "inchis". Nu le-ai facut rau, pur si simplu nu te-ai mai ridicat la nivelul asteptarilor lor de "mai mult ca perfect". Oamenii astia sunt ca o padure care dispare peste noapte si te lasa singur, intr-un mare camp ars, in cea mai vulnerabila stare a ta. Apoi apar din nou, dupa ce s-au asigurat ca ai evadat din campie si esti din nou frumos si sclipitor, gata sa spui povesti cu final fericit.
Noroc cu cealalta padure, cu copaci mai rari e drept, care nu dispare aproape niciodata si care apare oriunde si oricand ai nevoie de ea.

2009-11-23T19:02:00.000+02:00

Am foarte multa treaba chiar si atunci cand n-am treaba deloc. Pana si lenea e tratata de mine cu toata seriozitatea. Si-mi place cand in sfarsit sar seara in pijama si sting lumina sa ma uit la copacii din fata ferestrei si la gastile de pescarusi scandalagii care trec deasupra lor si sa ma gandesc ca in ziua aia am lasat ceva din mine. Ca si cum timpul ar fi o usa, mi-a prins rochia si o fasie a ramas prinsa in balama. Ma bucur cand n-am chef si fac namcheful bine, ma bucur cand plang ca o femeie slaba de inger si fac praf o suta de servetele, cand am doar 3 dorinte dar nu ma las pana nu le indeplinesc si parca numai imaginatul lor ma face sa ma simt ca si cum le am, ma bucur in mare parte sa fiu si sa ma bucur de lamai, haine noi, iesit la plimbare, dus in vizita, pozat prostii, scris mailuri, citit carti neserioase. Cam tot ce fac in general toti oamenii cand sunt nemultumiti de viata lor si li se pare ca ar putea sa faca mai mult. Sa fii sanatos, linistit si cu chef de viata e deja extrem de mult asa ca eu nu am de gand sa mai comentez. Si am de gand sa fiu in continuare foarte, de-a binelea, extraordinar de ocupata cu nefacutul nimic. Important e sa-l fac cu tot entuziasmul de care sunt in stare.

Zilele in care nu puteai pune degetul pe un lucru rau

2009-11-19T15:19:00.000+02:00

Ma consider foarte norocoasa si sunt recunoscatoare pentru toate intamplarile si oamenii care-mi ajung in drum, desi uneori nu fac mare lucru sa le atrag sau sa le intampin. Uneori nici nu le doresc. Si cu toate astea ele vin cuminti si ma iau cu lopata, pentru ca eu nu-s niciodata gata pentru tot ceea ce mi se intampla bun si nedorit.
Imi sunt recunoscatoare pentru ca apreciez din ce in ce mai mult lucrurile simple si nu-mi doresc putere, comori sau cine stie ce alte lucruri abstracte si datatoare de dureri de cap si orgoliu umflat.
Sunt recunoscatoarele pentru muscaturile de paianjen de pe maini si picioare pentru ca imi aduc aminte sa ma uit la pielea mea si sa vad ca e inca intinsa si alba ( si-mi mai aduc aminte sa fac curatenie in plante si sa mut paianjenii in tufanelele de pe balcon)
Pentru zilele care se scurg aparent la fel si par ca au trecut degeaba, dar sunt atat de importante pentru ca aduc liniste si sentimentul de siguranta.
Pentru oamenii care nu ma judeca si nu ma schimba si cu care pot sa ma rasfat. Care-mi vindeca nervii si ma fac sa surad si sa nu ma plictisesc de mine. Si care se tot inmultesc, uneori am impresia ca am cazut intr-o fantana nesfarsita cu oameni buni.
Pentru cele 6 kilograme in plus care ma fac rotunda si optimista, cum nu speram sa fiu vreodata atunci cand aratam ca o mina de creion 05 si eram mereu pesimista si depresiva. Am inceput sa am obraji si asta e un mare lucru pentru mine :))
Pentru faptul ca in toate pozele am inceput sa ma stramb si sa arat caraghios si asta-mi aduce aminte ca, daca o las, vanitatea mea creste ca o buruiana si asta ma face sa am caracter de diva antipatic.
Pentru neseriozitatea de care dau dovada mult mai mult in ultima vreme si ma fereste de fire de par alb in plus si de suferinte inutile.
Si pentru o gramada de lucruri din trecut care se tot intorceau sa ma hartuiasca pe care le-am ascultat, le-am pus cizmele in brate si le-am trimis la plimbare in sfarsit.
Si pentru ca m-am prins ca sunt un mare controlor ( nu unul mic, asa cum credeam eu) si incerc sa ies la pensie cat sunt inca tanara si fara griji.

Amintiri din copilarie

2009-11-17T17:48:00.000+02:00

Unul din cele mai caraghioase si neapetisante cuvinte este cuvantul "iahnie". Cand eram mica citeam o poveste cu un erou pierdut intr-o imparatie in care domneau pisicile. Pisicile aveau mare grija de dumnealui (si pentru ca imparateasa lor era indragostita de el) si-i dadeau sa manance foarte bine, numai tocanita de pitigoi si iahnie de soricei.
De aceea eu sunt convinsa si in ziua de azi ca in iahnie pot fi gasite mustati si codite.

Un punct de cotitura pe saptamana

2009-11-16T11:54:00.000+02:00

Ma tot gandesc la blogul asta si-i tot zic in gand " ce sa fac , ma, amaratule, cu tine? " Cu mult entuziasm a ajuns sa faca din Iren un personaj unidimensional si asta nu-mi convine. Ce, sunt personaj de telenovela? Cred ca am ajuns intr-un punct de cotitura, un punct de cotitura foarte placut in care am obosit sa fiu un lenes care scrie metaforic. Am chef sa fac mult mai mult :)

Un ceai care nu se mai gaseste in magazine

2009-11-12T10:57:00.000+02:00

De vreo 2 ani am o relatie de iubire-ura cu propriul blog si cu internetul dar zilele astea mi-am dat seama ca e mai degraba de iubire decat de ura. Pentru ca mi-a adus mai multe lucruri bune si oameni dragi si m-a ajutat sa-mi aranjez camerele din mine.
Am inceput sa ma port din ce in ce mai urat cu blogul si sa-l vorbesc de rau; pe masura ce devenea mai citit cu atat imi era mai putin drag. Pentru ca nu e un blog de literatura, nici macar un jurnal nu este, este un loc in care am incercat sa pastrez o Iren de care uneori uit, pe care uneori o ignor, pe care nici nu o cunosc de multe ori. Este un loc atat de important pentru mine incat am incercat sa-l pastrez departe de orgolii si bani, din acest motiv nu as putea sa pun publicitate pe el, ar fi ca si cum mi-as rade parul si mi-as tatua reclame pe cap. In ultima vreme insa am devenit atat de ascunsa si absconsa si scriu atat de rar incat am impresia ca-mi pierd locul cel drag. Mi-ar placea ca blogul sa se transforme intr-un caiet, pe care eu scriu ca si cum nu l-ar citi nimeni, desi stiu ca e frunzarit pe furis de multi. Din acest motiv cred ca renunt definitiv la comentarii pe blog. Ca sa-mi regasesc placerea scrisului pe care o aveam la inceput. O sa incerc sa fac din nou din blog un loc din ce in ce mai mic, pana cand o sa incap din nou in el. Nu-l fac secret pentru nu-mi place sa ma ascund ca sa scriu, doar ca o sa incerc sa-l scot din circuitul blogurilor populare :)

Jurnal de bord fara bord

2009-11-09T12:58:00.000+02:00

Ce ma distreaza acum e sa fac lucruri nu prea serioase, cu cat mai putine compromisuri la activ, sa cunosc cat mai multi oameni ca mine, gata, mi-am facut portia de oameni din alte galaxii, sa ma uit la toate filmele din lume, zilele astea ma distrez cu filme de groaza din toata lumea, devin specialista si, curios, dar parca-s la scoala, invat o gramada din ele. Cam 90% din ele vorbesc despre frica, starea care ma inspaimanta cel mai tare. In ultima vreme renunt la frici pe banda rulanta si ma descoper mult mai sincera si fericita asa: frica de respingere, frica de a spune ceea ce crezi, frica de a-ti asuma niste sentimente urate. Frica e ca o poleiala care pare ca ascunde ceva stricat, dar daca o dai la o parte descoperi ceva proaspat si frumos, ceva ce nu expira niciodata.
E bine din nou :)

no comments for this post.

In partea stanga, undeva mai jos de umar

2009-11-05T15:57:00.000+02:00

Lucrurile stau asa. O perioada destul de lunga de timp ai facut loc pentru o anumita persoana in viata ta. Ai lasat jos obloanele, apoi ai deschis ferestrele, apoi ai lasat si usile deschise. Apoi le-ai scos si clantele.
Te-ai obisnuit sa vorbiti zilnic, sa-i povestesti despre cele mai importante sau nesemnificative lucruri din viata ta, te-ai obisnuit sa-l cunosti picatura cu picatura, in fiecare zi aflai ceva nou, care te entuziasma sau te enerva, dar clar nu te lasa indiferenta, in fiecare zi ii spuneai ceva despre tine si te minunai cand gaseai in tine atat de multe lumi noi, pe care nu stiai nici tu ca le adapostesti.
Apoi apare defectiunea.
Apoi te trezesti cu un gol. Pot sa spun si unde simt fizic golul asta, in partea stanga, undeva mai jos de umar, as vrea sa pot spune ca nu prea are legatura cu zona inimii, dar corpul meu nu e mare asa ca nu are cum sa nu fie prin apropierea ei. Il simt ca o gaura intr-o banda de celuloid arsa.
Incerci sa-l cosi, sa-l lipesti, sa-l umpli cu var, cu vorbele altor persoane, nu e ca si cum te face sa plangi nonstop, nu e ca si cum nu te lasa sa zambesti. Nici macar nu mai doare. Dar te face sa-ti fie un dor, un dor asa mare cum nu ai vrea sa mai simti vreodata pentru cineva.

no comments for this post

Orasul purcelusilor fanfaroni

2009-11-02T13:18:00.000+02:00

Este un oras nu foarte bine ascuns, pentru ca purcelusii fanfaroni s-au gandit sa-l construiasca drept in drum. Totul este poleit cu aur si noroi, printre dovlecei gasesti smaralde si printre brusturi - ametiste de culoarea lavandei. Domnisorii porci si domnisoarele purceluse se imbraca in dantele si satin si alte materiale din care oamenii isi face de obicei perdele puse direct insa pe pielea lor rozalie, destul de murdara si maronie. Ca sa-ti gasesti loc in orasul asta ciudat, trebuie sa ai o diploma de maestru in nefacut nimic, sa nu-ti placa apa si sapunul, dar sa-ti placa sa faci pe nebunul. Zilnic au loc batai cu noroi, unde toata lumea sta tolanita pe canapele si arunca cu pamant si apa in trecatori. Cel mai lenes si galagios purcel este ales primar, inalt demnitar, si sef al politiei este ales intotdeauna purcelul cel mai mancacios. Ai zice ca e mare distractie mare pe acolo, din pacate dupa atata mancat si nefacut nimic, este posibil ca intr-o dimineata sa te trezesti ca in loc de buna ziua nu mai stii sa spui decat "guit".

Intr-o miniatura

2009-10-28T12:05:00.000+02:00

Cand ma simt rau si sunt racita, cand ma simt a nimanui, mai ales nu a lui, cand totul merge invers desi stiu ca e numai temporar, imi iau fata in palme, ma ghemuiesc in mine si incep sa ma gandesc la toate acele lucruri proeminente invizibile de obicei ochilor nostri mult prea mari. Gandesc micro ca sa nu mai fiu macro-suparata.
Ma gandesc la sprancenele de albina, la limba pantofilor obligata sa stea mai mereu pe afara din gura, la nasurile de caini care ies de sub garduri si la pudra de praf de pe ele, la zimtii cutitelor ce seamana cu zimtii invelisului argintiu de lama de guma de mestecat, la cutele frumoase pe care le face pielea buzelor noastre, la modelul cu romburi de pe napolitanele scortoase care seamana cu un gard din fata institutului geriatric Ana Aslan pe care-l saream eu acum vreo 20 de ani.
Lucrurile mici nu cer nimic, nici macar sa fie observate si ma simt tare bine cand ma fac si eu mica si ma amestec printre ele.

Riscuri si datorii

2009-10-21T15:23:00.000+03:00

Din cand in cand imi dau sfaturi, trag concluzii si ma schimb. Ce am invatat pana acum, anul asta.

Pot sa fac tot ceea ce doresc. In loc de ora 1 pot sa zic ca e ora 68, pot sa nu imi traiesc viata dupa coordonatele celorlalti si pot sa ma bucur atunci cand imi merge bine si sa ma deprim atunci cand totul pare sa se rostogoleasca in directia potrivita. Imi asum riscul de a parea nebuna, de a fi neserioasa, de a fi o ratata, de a nu ma potrivi in imaginea celorlalti despre mine, de a dezamagi, de a ma dezamagi pe mine insami. Imi asum riscul de a avea 5 ani de ghinioane in care cresc mai mult decat in 5 ani de noroc si multumire.
Imi asum riscul de a fi singura si de a amana tot ce vreau, de a nu face ceea ce-mi doresc pentru ca dorintele sunt atat de inselatoare si cred ca a trai de dragul lor inseamna sa-ti devii propriul despot si propriul dusman. Toate dorintele indeplinite pana acum s-au dovedit a fi niste decizii gresite din punct de vedere emotional nu rational. Mi-am asumat riscul de a pastra langa mine persoane toxice pentru a invata niste lectii dureroase dar extrem de trebuincioase si de a pleca de langa ele chiar daca pentru asta a trebuit sa tai niste radacini dureroase pentru ei. Imi asum riscul de a nu fi ceea ce societatea doreste de la mine, de a nu da ceea ce oamenii au nevoie sa le dau, de a nu-mi da ceea ce eu am nevoie sa-mi dau, de a nu tine in mine ceea ce mie mi se pare nedrept, de a nu lasa oamenii sa abuzeze de mine. Pentru ca a te purta asa cum trebuie e o capcana cu 30 de usi, treci de 20 si tot vei da de o usa care te trimite intr-o prapastie. Imi asum riscul de a ignora, chiar asta ii indurereaza pe unii, de a ma ignora atunci cand trebuie chiar daca asta ma indurereaza. E bine sa fim proprii nostri parinti, sa ne crestem singuri, sa ne dam singuri peste maini cand suntem lacomi de fericirea care nu ne trebuie, trebuie sa ne iubim intr-un mod lucid si constant. E bine sa ne aruncam singuri in gol atunci cand celor din jur le e mila sau le e lene sa faca asta pentru noi. E bine sa nu ne indatoram noua insine sau celorlalti si sa dam cat putem, atat timp cat asta nu ne saraceste pe noi.

Plante de companie

2009-10-20T11:47:00.001+03:00

Am crescut in casa bunicilor, printre ramuri de asparagus, rhododendroni si filodendroni. Zilele astea am aflat ca asparagusul se mai numeste si umbra iepurelui si ca fructele mici pe care le face sunt otravitoare. Desi pe atunci aveam un papagal care rontaia nonstop din el, n-a patit nimic, ba a mai si trait mai multi ani fata de cat traieste in mod obisnuit un perus. Pentru mine sa ai grija de o planta inseamna sa o tii la umbra, daca asta are ea chef, sau la soare daca asa e felul ei, sa o uzi zilnic, sa nu-i pui muzica urlatoare decat foarte rar si sa nu-i arunci priviri rautacioase ( desi sunt o gramada de plante care cresc bine-mersi si sunt fericite desi proprietarii lor le urasc sau, si mai rau, le trateaza cu indiferenta; dar probabil plantele astea sunt ca oamenii care sunt fericiti doar daca viata ii trateaza nedrept)
Acum vreau sa-mi iau niste plante si studiez de zor ce fel de plante s-ar potrivi acasa la mine, plante dupa chipul si asemanarea mea, carora sa le placa la caldura, la lumina, care sa creasca frumoase si mari chiar daca le pun mai multa apa decat ar trebui si sa aiba mereu o vorba buna. o gluma sau un proverb zen pentru mine atunci cand ma vad incruntata si lipsita de chef.
Mie mi-ar placea sa cresc si un stejar, dar sunt prea mica pentru el.

Poveste din gogoserii pentru copii

2009-10-13T12:01:00.000+03:00

Aceasta este povestea unei gogosi urlatoare. Nu e de mancat, e de ascultat.
De ce urla, nimeni nu stia. Din momentul in care a fost scoasa din tigaie, gogoasa a inceput sa se tanguie tare. I-a crescut un omulet in gat si nimeni nu a mai putut sta in preajma ei de atunci. Pentru ca toti patiserii incepusera sa-si dea demisia din cauza ei ( nervii si timpanele lor ajunsesera in ultimul hal), pentru ca nu gasea niciun cumparator care sa-si doreasca sa manance o gogoasa care tipa in halul acela, patronul a bagat-o intr-un servetel si i-a dat drumul pe strada. Iar gogoasa a inceput sa fuga si sa urle cat o tinea gura ei de coca. Oamenii care isi fac veacul pe terasele de pe Lipscani inca mai vorbesc despre ea.
A fugit gogoasa ce a fugit, a tipat cat a tipat dar la un moment dat a obosit si a inceput sa faca pauze de urlat. Acum tipa doar din 5 in 5 minute si o gospodina chiar a coborat la un moment dat dintr-un bloc, crezand ca gogoasa e un vanzator de maturi. Apoi a inceput sa tipe din ora in ora. Si gogosile au limitele lor! A ajuns intr-un parc, s-a invelit in frunze ca sa nu manance porumbeii sau cainii si a incercat sa doarma. Dar nu putea sa doarma din cauza propriilor urlete.
O gogoasa plangand cu lacrimi din praf de copt - asta a gasit in acea zi de marti in parc, in timp ce-si plimba pekinezul, domnul B, pensionar si fost profesor de muzica. A luat-o acasa si i-a dat o educatie, a invata-o chiar sa cante la pian, a vorbit cu un prieten d-al sau, fost bariton, sa-i lucreze vocea. Si astfel gogoasa urlatoare a ajuns la Opera. Acum e in turneu, smulge ovatii unui public norvegian, in timp ce inima domnului B, devenit pensionar-impresar intre timp, creste de mandrie si creste, creste ca un aluat pus la dospit in lighean. Sa speram ca nu va deveni si ea o inima urlatoare.

Maruntisuri

2009-10-12T12:35:00.000+03:00

Poti da atat de mult, facand atat de putin: un moment de liniste unui om agitat, un pas inapoi in fata cuiva speriat, o floare unei fete care se simte urata, un ban unui om insetat ( chiar daca va da banul ala pe bautura, cine suntem noi sa judecam dependetele si fericirile unui om), un cuvant bun pentru un om care a tacut prea mult, un sarut celui care n-a fost sarutat de prea mult timp, un desen pentru un cineva copilaros si un mar pentru altcineva care nu prea mananca sanatos.
Dragostea ia multe forme, uneori e un gest mic si amarat.

Haine noi de schimb

2009-10-09T15:15:00.001+03:00

Sunt din ce in ce mai curioasa sa vad cum ma mai schimb, unde mai ajung, ce mai pierd si ce mai castig. Deocamdata ma uit cu uimire la mine ca am ajuns foarte romantica intr-un sens siropos ( dupa cum demonstreaza si ultima povestire) si daca as mai avea pe cine sa rasfat, chiar m-as transforma pentru el intr-o bucatareasa rabdatoare care face dulceturi seara tarziu, cu fereastra deschisa. In acelasi timp am renuntat sa mai fiu o luptatoare pentru cauzele altora atunci cand acestia nu fac nici cel mai mic efort sa lupte pentru cauzele mele, am renuntat sa mai renunt la mine pentru altii. Sunt la fel de inocenta si increzatoare ca inainte, dar mai neintelegatoare si severa. Si nu ma prea mai intereseaza scuzele.
Dar e o toamna frumoasa :)
no comments for this post