Din categoria lucruri care-mi plac: metroul

Cred ca sunt putini oameni carora le place cu adevarat sa mearga cu metroul. Doar e un lucru de sub pamant, luminat de neoane obositoare, unde picura apa din tavan, nu ai aer proaspat, sobolanii mananca biscuitii aruncati pe sine si te injura daca te uiti fix la ei, intunericul ce se intrezareste  in tuneluri e infricosator si te face sa te gandesti la monstrii ce cresc acolo nevazuti si neauziti, departe de lumina soarelui. 

Cu toate astea, mie-mi place. E o lume subterana plina de povesti; uneori mi se pare ca sunt intr-un film post-apocaliptic mai vesel si mai optimist decat alte filme din acelasi gen. Ma astept uneori ca tunelurile prin care merge metroul meu sa se intersecteze cu tunelurile unor cartite uriase, dar ne-periculoase si politicoase, imbracate in halate de baie vargate si cu ochelari pentru miopie la ochi.

Ce-am mai vazut prin metrou in ultima vreme: calugarite cu palmieri in brate, doamne cu pisici indiferente aruncate nonsalant peste umar, ca niste prosoape, un domn imbracat ca un pepene rosu, copii din turta dulce, domni si doamne cu papuci foarte mari, tineri care se luptau cu niste sabii, o scufita rosie tinandu-si de mana tatal cE semana foarte bine cu un lup.

Lucruri care s-au ofilit

Nu-mi vine sa cred ca nu mai tin minte numere de telefon, ca nu mai invart pe degete un cablu rasucit de telefon cu disc, ca nu mai vorbesc cu orele la telefon, ca nu-mi mai povestesc viata la un receptor.
Ca nu mai arunc firimituri pe geam pentru dinozauri, ca nu ma mai plimb pe luna fara costum de astronaut, ca nu ma mai plimb cu rachete, ca nu mai ies in recreatie, ca nu mai am cutie speciala pentru pranz, ca nu mai astept cu emotie portocalele de iarna, ca nu mai port sosete trei-sferturi albe si tricouri cu hipopotami prietenosi, ca nu mai am nicio grija, ca nu mai port pantaloni murdari de noroi trei zile la rand.
Azi sunt melancolica, nostalgica si un pic depresiva. Dar las' ca trece. Trebuie sa scriu mai des pentru ca mi-e dor de scris si asa trec eu peste zile mai grele. Iar vara asta e cam grea, ca o bara de fier care-ti cade in cap de undeva de sus, de la etajul 200.

-no comments for this post-

2 puncte pe ordinea de zi

E un caine mic, mic, cat o aluna. Iese zilnic in parc, chiar daca e soarele prea puternic sau zapada prea mare. Si e un caine curajos, are picioarele din spate paralizate asa ca stapanii i-au pus doua rotite. Poarta si niste pampersi. Si zburda prin tot parcul, vesel nevoie mare, scartaind rotitele si latrand la alti caini. Iar ieri am aflat ca numele lui este Hercule.

Una din placerile mele inocente si secrete ( ma rog, acum nu mai e secreta deloc) este sa citesc dictionarul limbii romane seara, inainte de culcare. Daca as putea as manca, m-as imbraca si as face baie in cuvinte si tot nu m-as plictisi de ele. Visez sa am meseria de inventator de cuvinte. Sa stau toata ziua ba intr-un fotoliu, ba intr-un hamac, ba intr-un copac, hai, treaca de la mine, si intr-un birou, cu un carnetel la mine si sa am o norma de 10 cuvinte inventate pe zi.

Blestemul uriasului care s-a trezit pitic

Eu cred ca am fost in tinerete un munte de om. Un urs gigantic si muschiulos ce putea sa zdrobeasca stanci intre degete si sa arunce peste umar cu baobabi vechi de mii de ani. Pentru ca altfel nu-mi explic cum puteam in tinerete sa mut singura un dulap plin de haine, si un pat cu tot cu saltea, si alte mobile grele, iar azi m-am chinuit si m-am umplut de vanatai incercand sa ridic o masa destul de usurica de la Ikea (ca mi-era lene sa o dezmembrez, nu-mi place deloc sa desurubez si sa insurubez la loc). Unde s-a dus forta mea legendara? Nu vreau sa ma imputinez si sa ajung un gnom nevolnic de gradina, ce nu e in stare sa rupa nici macar o floare de musetel.

Imi imaginez vrute si nevrute

Eu imi imaginez venirea lucrurilor rele ca pe o galeata plina de animale negre si unsuroase care iti este varsata in cap. Si animalele astea (vipere, tipari, rechini, maimute, nevastuici, coropisnite)  iti cad in san si prin par, ti se prind de gene, de urechi, iti sfasie hainele cand aluneca pe tine, incercand sa se prinda bine de corpul tau. Si tu stai cu ochii strans inchisi, asteptand sa se termine caderea asta groaznica, tot arunci cu mainile in aer.
In schimb, simt venirea lucrurilor bune ca pe o armata de catei mici, moi, galbeni si buni, galagiosi si murdari de lapte si noroi, ce vin cu toata viteza inspre tine si te lovesc cu nuielele lor de cozi. Si tu stai cu ochii cat mai deschisi, strangandu-i in brate, auzindu-i cum icnesc de grasi si fericiti ce sunt.
Perioada dintre bine si rau mi-o imaginez ca pe un hol lung, umbros, cu o fereastra da, una ba. Minimul necesar: un cuier, o masa, un sifonier alb, poate si un fotoliu pe care sa te poti odihni cand esti obosit.