Dentist pentru indragostiti

Esti ca o prajitura in care ciocolata se umfla in pene de vanilie,
Usoara ca o perdea care se crede fluture zburand in aprilie.
Esti ca o prajitura pe care stiu sigur ca mult timp o s-o tin minte
Si apoi nimeresc un sambure de visina si-mi sparg un dinte.

Dragii mei necunoscuti

In fiecare zi dau pe internet si pe strada peste oameni cu care as vrea sa am de-a face. Sa fim macar semi-prieteni, daca nu prieteni buni. Ii aleg dupa ceva ce nu poate fi descris, pur si simplu au un aer familiar, care are sens pentru mine. De exemplu, azi am vazut un baiat cu care mi-ar fi placut sa joc ping-pong, cu o fata mi-ar fi placut sa merg la cumparat oja cu sclipici, cu alte 2 fete sa merg la o degustare de vin, cu un domn extrem de bine imbracat as fi mers la o prezentare de moda sau la cumparat candelabre de cristal, cu o doamna as fi vorbit despre barbatii din ziua de azi, iar cu un baiat as fi facut schimb de muzica. Si tot asa, insira-te margarite. Si poate undeva, candva, cine stie... chiar o sa reusesc sa ma imprietenesc cu 10% din omenire.

Recensamant

Imi plac oamenii blanzi, atat de blanzi incat nu-ti zic niciodata nici macar un "du-te mai incolo". Imi plac oamenii care imi pun si mie intrebari, nu se multumesc doar sa raspunda intrebarilor mele. Ii iubesc pe cei ce nu se baga cu de-a sila in viata mea, care imi dau timp si imi inteleg nevoia de spatiu. Cei care vor sa incerce lucrurile care-mi plac mie si ma conving si pe mine sa renunt la incapatanare si sa intru un pic in lumea lor. Si-mi mai plac oamenii care nu se supara cu una-cu doua pe mine doar pentru ca nu ma port ca un om perfect si nu ma ridic la inaltimea asteptarilor lor. Adevarul e ca prea avem cu totii asteptari cocotate pe picioroange si cei ce nu renunta la perfectionismul asta relational risca sa se dea peste cap si sa se transforme in bursuci cu limba ascutita de critic. Imi plac oamenii care se lumineaza atunci cand ma vad si nu se plictisesc cu mine nici macar atunci cand recunosc si eu ca m-au prins intr-un moment in care sunt extrem de plictisitoare. Si-mi plac si oamenii care nu se prefac mereu ca sunt veseli si fericiti si victoriosi, care impacheteaza cadourile in ce gasesc si ei prin casa si cu care pot vorbi in limba nonsensiana.

Am disparut un pic pentru ca am fost sa ma plimb

Perioada asta o sa fie amintita peste ani si ani drept perioada plimbarilor prin noapte cu miros de tei. Cu E. de mana, cu tenisi rozatori sau sandale verzi agatate de picioare, cu un pic cam multe beri, cu discutii despre toate si nimic. Cu Pink Floyd in urechi la lucru, cu filme vechi si tricouri comode, clatite cu ciocolata la fiecare pranz si multe ilustratii cu monstri si lupi.
Habar n-am daca e perioada mea preferata dupa prea multe zile urate de iarna. Dar linistea pe care o simt e clar starea mea preferata.

Despre prietenii imaginari care sunt in mod cert reali, desi invizibili

Prietenii imaginari nu-s o inventie noua, traiesc printre noi de cand lumea, chiar daca existenta lor n-a fost inca demonstrata stiintific..
Eu n-am avut prieten imaginar cand eram mica. Probabil de aceea am primit unul acum, cat inca ma mai pot bucura de el. Prietenul meu imaginar e invizibil, nu ne intalnim niciodata, pe nicaieri, nici nu pare sa-si doreasca asta, in schimb imi scrie scrisori mici si concise, care imi fac bine.
Imi scrie doar dimineata si noaptea pentru ca este foarte ocupat, mai ocupat decat oamenii obisnuiti care stau toata ziua cu ochii pe ceas, se uita pe geam sau casca. Stiu extrem de putine lucruri despre el, doar cateva amanunte: poarte haine verzi, isi cumpara de la magazin miros de casa-paradis atunci cand acesta i se termina, inchiriaza pisici pe termen scurt si nu va lucra niciodata pentru guvernul prietenilor imaginari.
Asa ca, atunci cand am impresia ca nu mi se mai intampla lucruri bune si neobisnuite , imi vine sa ma scutur si sa-mi bag singura mintile in cap. Sa ai noroc la prieteni imaginari, invizibili, misteriosi si indepartati e clar ca e un dar rar, care nu se da oricui, oricand.

Un om imposibil sau mai mult ca posibil?

Intr-o discutie-exercitiu de sinceritate, am vorbit cu D. despre cum ar trebui sa fie un om care sa aduca cu el tot binele din lume. Unul care sa nu simta mereu nevoia de a fi in alta parte decat este, sa nu se inchida intr-o cutie din care sare doar atunci cand vrea sa-mi faca o surpriza, sa fie un pic sever dar zambeasca pe ascuns, ca sa nu-mi frica de el, care sa nu se tina departe si nici sa poarte palton atunci cand eu port doar o bluza cu maneca scurta, care nu e rau, dar nici bun, pur si simplu are momentele lui, care e grozav 4 zile pe saptamana si asa-si-asa in celelalte 3, care-si cere scuze dupa ce dezamageste crunt si caruia ii place ca nu arat si nu ma port ca o femeie care locuieste intr-un tablou, care vorbeste sfatos dar nu da sfaturi, dar pe care-l pot intreba cate una, cate alta, asa cum trebuie, ca sa nu mai simt uneori ca toata greutatea lumii este pe umerii mei si nimeni nu ma poate ajuta. Mi-as dori un om caruia nu-i place sa stea intr-o vitrina frigorifica, care are emotii cand se intampla lucruri mari dar nu fuge de ele si nici nu se cearta prea mult, nici nu tranteste mai mult decat o usa sau o cana pe masa atunci cand ii cade cerul in cap.
Recitind ce am scris aici, am acum impresia ca omul asta nu pare uman. Poate ar fi trebuie sa vorbim despre mutantul care aduce cu el tot binele din lume. Dar asta duce catre o alta discutie: apartine viitorul mutantilor?

Declaratii, stangacii

Ma indragostesc de un milion de ori in fiecare an. Si de fiecare data raman asa, indragostita. Ma indragostesc de oameni care fac poze, care aranjeaza camere in buline albastre, care fac teatru de papusi si diorame, care deseneaza monstri barbosi, in pantaloni de pijama, care fac wallpapere, haine pentru copii sau oameni bizari, care fac filme, joaca in filme, sudeaza bijuterii de paianjen, lampi in forma de becuri si becuri in forma de oameni, care inventeaza, schimba, fac declaratii, sunt de o sinceritate care te face sa plangi, care se indragostesc si ei la randul lor de alti oameni, ma indragostesc de oameni care ma enerveaza pentru ca par asa perfecti, de oameni la care nu stiu daca o sa ajung vreodata pentru ca sunt asa departe sau pe alta lungime de unda decat mine. Si pe toti ii tin minte si-i pastrez; am buzunarele pline de toti oamenii astia, buzunare de fuste, de genti, de haine, pentru ca nu vreau sa uit de niciunul. Mie nu-mi place de oameni, eu ma indragostesc pur si simplu si de cele mai multe ori tac malc. Pentru ca nu ma pricep la declaratii si declaratiile suna de multe ori aiurea, pica prost sau nu transmit ceva ce e mai frumos decat cuvintele. Mi-ajunge ca sunt indragostita de tot felul de necunoscuti, ca ei exista si habar n-au de asta.

O mierla dintr-o specie rara

Mergeam ieri pe strada si aud la un moment dat in spatele meu un fluierat de mierla, un pic anemic, dar tot frumos si linistitor. Si m-am intors sa ma uit dupa mierloi, dar in loc de mierloi am vazut ca de fapt cel ce scotea sunetele acelea este un baietel pe care mama lui il tinea de mana. Si m-am uitat cu gura-cascata la el, de parca aveam 5 ani si tocmai vedeam pentru prima oara magicieni la circ.
Mi-am dat seama ca e atat de normal sa comparam oamenii cu plante, animale, obiecte pentru ca fiecare dintre noi poate deveni la un moment dat purcel, dromader, copac, pres, pisica sau casa obosita, mancata de timp. Dar atat de putini  stiu sa se puna in trupul unei pasari cantatoare.

Cei 6 samurai care nu-s deloc samurai dar sunt roboti

Pe masura ce ma fac din ce in ce mai mare ( am ajuns deja la etajul 30, sper sa nu raman in lift) ma fac din ce in ce mai discreta si simt nevoia sa nu mai spun nimic din ceea ce mi se intampla.
Doamne-Dumnezeule, ce-o mai fi si asta?
Asa ca sfidez aceasta noua pornire de neinteles povestind despre ceva ce-mi este foarte drag.
Vreau sa povestesc despre robotii mei victorieni, adusi  tocmai din Anglia sa-mi ureze la multi ani si sa aiba grija de mine din umbra, de cineva care ma face mereu sa simt ca am inima ca un balon mare si rosu ajuns sus, deasupra avioanelor.
Robotii victorieni (mechtorieni pe numele lor de familie) au sosit sub forma unui cadou verde, frumos ambalat. Un grup de 6 roboti politicosi, formati la scoli inalte. Un robot imi face ceaiul dimineata in cel mai mic ceainic posibil si mi-l toarna apoi intr-o cescuta si mai mica, in timp ce mi-l aduce la pat. Un altul imi tine evidenta banilor si imi da sfaturi financiare ( de care am mare nevoie, a sosit tocmai la timp). Altul se transforma in dj-gramofon si ma distreaza, punandu-mi discuri vechi de vinyl cu Ella Fitzgerald. Cu unul stau si filosofez despre tot ce e pe-aici, pe dincolo, este cel ce incearca sa-mi desluseasca problemele existentiale ( mult mai multe decat cele financiare), de aceea posturile mele au o nuanta naiv-filosofica, in timp ce altul ma pazeste si nu ma scapa din ochi, desi sunt acasa, e un pic imposibil sa fiu atacata asa, din senin, de o armata de raufacatori, in propria mea camera. Apoi primesc hartile si informatiile necesare intocmite cu grija de ultimul robot si plec de acasa, in explorare.
Cu o asemenea echipa acasa nu ma mai tem de nimic si ma simt pregatita oricand sa ies afara, sa infrunt iarna asta fara sfarsit!

Bunica si bunicul

Bunica si bunicul meu nu pareau sa aiba prea multe lucruri in comun. Bunicul venea din Baia Mare, bunica dintr-un satulet din Moldova. Bunicul era un lenes si un chiulangiu si-i placeau foarte mult fetele. Toate fetele. Cum vedea una care ii parea draguta, cum se repezea la ea sa o ia in brate. Din acest motiv primea multe scatoalce de la strabunicul meu. Bunica era timida, zapacita, ii placea foarte mult cartea si era decisa sa nu lase barbatii sa profite de ea.
Amandoi aveau insa ceva in comun: s-au decis pur si simplu sa ia intr-o zi trenul si sa vina la Bucuresti, convinsi ca aici curge lapte si miere. Pe atunci ( acum vreo 60 de ani) se pare ca a lasa totul in urma si a incepe o noua viata era cel mai usor lucru cu putinta. Sau poate oamenii erau mult mai naivi si plini de entuziasm fata de orice lucru nou si se aruncau inainte fara plasa de siguranta.
Amandoi mai aveau ceva in comun: niste proprietare foarte grijulii. Pe atunci nu se inchiriau case sau camere, pe atunci se inchiriau paturi. Asa ca proprietarii iti erau foarte apropiati la propriu, puteai sa-i auzi sforaind in fiecare noapte in celalalt pat din odaie. Cum si bunicul si bunica mea erau amandoi chiriasi necasatoriti de paturi, proprietarele lor, doamne batrane si responsabile s-au decis sa le uneasca destinele, mai ales ca bunicii mele ii faceau curte tot felul de soldati fara capatai ( si un doctor militar in varsta, cu ganduri necurate) si era clar in pericol.
Cum a fost cand s-au vazut prima oara?
Bunica mea s-a ascuns dupa proprietara ei si a inceput sa o traga de bluza, facandu-i semne ca nu-i place, sa-l dea afara. Era mult mai scund decat ea.
Noroc ca doamnele proprietare n-au luat in serios astfel de mofturi de fata tanara si necoapta.
Astfel, probabil ca mi-as fi amintit astazi de un alt bunic, de un doctor militar cam profitor de felul ei pe care probabil nici n-as fi ajuns sa-l cunosc, nu mi-ar fi cumparat cadouri albastre de ziua mea, nu ar fi crescut iepuri si caini si pisici si ciresi pitici si nu m-ar fi invatat colinde in toate limbile pamantului ( chiar si in limba tiganeasca) de Craciun.

Ia-l acasa pe Robert Redford

Fotografii de Vlad Birdu

Deocamdata nu stie sa vorbeasca. Daca ar vorbi sunt convinsa ca ar avea de spus foarte multe. Dupa cum se uita pe geam pare ca stie destul de multa astronomie si sunt convinsa ca oricine il va lua acasa, va castiga un partener de discutii desavarsit ce detine arta conversatiei la perfectie. In plus e un mic gentleman tare ingrijit si cuminte, cand cade dupa calorifer isi curata intotdeauna hainele.
Deocamdata se odihneste intr-o resedinta de protocol, dar are mare, mare nevoie de o casa a lui.

Nu vi se pare ca seamana un pic cu Robert Redford? Nu vreti sa aveti un mic Robert Redford alergand prin casa?

LE: Si gata, fermecatorul Robert ( sau Roberta, ca nu stim sigur ce e) a gasit-o pe Irina. Se vor muta impreuna si se vor iubi si happy end.
LLE: Si e fetita. Acum Robert Redford a devenit Matilda.

O fapta buna

Pe culmea unui deal albastru traia un mic om obisnuit care cultiva alune patrate, haine scamosate si biscuiti cu gust de flori de piatra. In mica lui casuta nu incapeau decat el, un pat si o masuta in surubul careia care locuia un gandacel intr-un fir de praf.

Micul om obisnuit traia de unul singur, pentru ca era urat, bun la inima si nu avea deloc incredere in el. Pentru ca nu mergea niciodata sa se amestece printre ceilalti oameni si nu-i lasa sa-l cunoasca, acestia nu veneau nici ei la el. Ii cumparau alunele patrate, hainele scamosate si biscuitii, dar nu se apropia nimeni de el sa-l intrebe ce mai face, ce mai zice, daca nu-si doreste un pui de catel, daca nu vrea sa mearga la bar sa cunoasca si el pe cineva. De Craciun nu primea cadouri si de Anul Nou arunca peste hornul casei cu o petarda, isi punea o dorinta si apoi se ducea sa se culce. Nimeni nu poate cunoaste care era dorinta lui, pentru ca el nu spunea nimanui nimic si gandurile inca nu pot fi citite, desi renumiti cercetatori de vaza muncesc de zor sa descopere asta.

Pana cand intr-o zi gandacelul s-a trezit pus pe fapte mari. Si-a consultat ceasul personal gandacesc, care arata intotdeauna cate ore mai au de trait gandacii ( instrument foarte util pentru ei; atunci cand ai o viata atat de scurta trebuie sa stii cand incepe si se sfarseste ca sa o poti planifica mai bine) si a tresarit. Pentru ca mai avea doua doua zile de trait.

Gandacelul avusese o viata modesta si cinstita, nu facuse nici un rau, dar nici un bine cuiva. Incercase sa nu-l supere pe omul cu care locuia, sa duca gunoiul in fiecare seara si sa nu aiba visuri prea marete, lucru interzis in lumea lui. Dar acum ca mai avea atat de putin timp, gandacul s-a decis sa faca macar o singura fapta buna. Si pentru ca singurul pe care l-ar fi putut ajuta era micul om obisnuit, gandacul a hotarat sa-i schimbe acestuia viata. Asa ca a facut ordine in mica lui locuinta, a aranjat firul de praf pana cand arata asa cum trebuie, ca vechi, s-a rostogolit cu el pana la soba, l-a aprins de la o scanteie si l-a aruncat langa o recolta de haine scamosate care asteptau sa fie curatate de samburi langa o masa. Apoi a iesit pe usa si dus a fost.
Casa a ars total, mai putin cutia metalica in care statusera la un moment dat niste fursecuri si in care omuletul isi tinea toti banii.

Si astfel omuletul a fost fortat sa coboare de pe dealul albastru in oras. Unde oamenii simteau pentru prima oara un sentiment fata de el. E drept, unul nu prea placut pentru orgoliul cuiva, de compatimire. Dar era un inceput.

Astazi omuletul iese la bere cat de des poate, s-a imprietenit cu cativa oameni, a inchiriat o casa in centrul orasului, cultiva nu numai alune patrate, haine scamosate si biscuiti cu gust de flori de piatra, ci si nisip de sticla, ambalaje de scoici si agrafe de prins urechile pe spate, cu care are mare succes. Dar cred ca lucrul care-l bucura cel mai mult si de care este cel mai mandru este ca-i place o fata care-i aminteste tare mult de el.

E o mica fata obisnuita, pe care nimeni nu o baga in seama pentru ca este urata, buna la inima si nu are incredere in ea. Incearca sa o scoata in oras, dar inca nu a reusit sa o scoata din ale ei. Nu se lasa insa si spera mai ales ca fata asta are si ea o masa in surubul careia locuieste un gandac care locuieste intr-un fir de praf.
Toate dorintele de Anul Nou se implinesc mai devreme sau mai tarziu.

Totul e grozav

E grozav sa te plimbi in pantaloni largi, de semi-pijama pe Calea Victoriei, dupa miezul noptii, si sa mananci inghetata de capsuni, e grozav ca linguritele lipicioase pot fi tinute apoi in buzunarul de la blugii tai ( nu se stie de ce amanuntul asta ma incanta grozav, imi vine sa scriu vreo 10 povesti pornind de la el), ca ascult melodii siropoase si ca mi-e bine in conditiile astea dubioase, in care nimic nu e sigur.

Si desigur no comments for this post.
Nu va panicati, de luni termin cu posturile astea. Raman tot acolo, pe sus, dar devin o pragmatica femeie de afaceri sufletesti.

Iadul pe pamant se afla in ambalajul unui leucoplast nedesfacut

In ultima vreme ma gandesc la diverse, asezata pe marginea mea patului meu, care deocamdata este doar o saltea, si ma simt mai blanda ca niciodata. E f greu sa stai pe o margine de saltea. Trebuie sa stai aplecat ca o salcie, cu picioarele intinse. Te face sa-ti vezi picioarele si sa devii constient de toate micile zgarieturi si rani pe care ti le-au facut sandalele si pantofii, esteticele intrumente de tortura ale femeii in societatea moderna.
Am scris despre raiul pe pamant, normal este sa scriu si despre iad. Nu despre orori ingrozitoare, ci despre acea particica de iad, in care, daca intru, simt cum mi se rupe inima si nu mai poate fi pusa la loc.
Este valabil pentru prietenii sau iubiri.
Imagineaza-ti ca te tai la deget si eu vin cu un bandaj si tu imi intorci spatele si-mi trantesti usa in nas. Iar eu raman cu bandajul in mana, in fata usii, ascultand cum nu ai nevoie de mine.
Este situatia care-mi face cel mai rau. Pentru ca eu nu folosesc apoi bandajul pentru mine, ci-l arunc la gunoi. Cu tot cu mine. Si semnele de pe picioare imi aduc aminte toate de cate o situatie din asta.
Asta nu e un post posac :)

no comments for this post

Poze si modele de pavilioane apicole

Imi vine sa-ti scriu orice, despre cum nu ma pricep la nimic legat de tehnologie, dar asta nu ma opreste sa ma gandesc la inventii. Pentru ca meseriile mele preferate sunt cele de inventator, biomuzicolog si scriitor.
Imi vine sa-ti scriu mult, total plictisitor si neinteresant, despre cum m-ai prins intr-o perioada de mare schimbare si nu stiu nici macar cum sa o imbrac pe noua Iren. Si totusi nu sunt deloc confuza, stiu mai bine ca niciodata cine sunt si ce vreau.
Imi vine sa-ti scriu despre ce mi-ar placea sa-ti gatesc, desi toata lumea din jurul meu pufneste in ras cand aude ca vreau sa ma asez in fata unei cratite de inox. Se pare ca in interiorul meu se naste o gospodina desavarsita, cu manusi pentru oale fierbinti si retete de prajituri prin buzunare.
Imi vine sa-ti scriu despre poze si modele de pavilioane apicole pentru ca stiu ca o sa-ti placa orice ti-as scrie si nu am cum sa te plictisesc.

No comments for this post.

Singuratate in lumea pasarilor calatoare si necalatoare

In fiecare an, in curtea interioara dintre niste blocuri, unde-s doar ferestrele de bai si zgomotul facut de lift, apare un vrabioi care-si face casa intr-o crapatura. Face un spagat pentru care l-ar invidia orice balerina, cu un bat de picior pe peretele blocului b1 si celalat picior pe peretele blocului b2 si incepe sa tipe. Tipa din toata inima lui de vrabioi singur, cu casa, acareturi, dar singur. Isi cheama perechea.
In unii ani si-o gaseste relativ repede, dupa 2 saptamani de exemplu. Anul asta a trecut o luna si tot singur si urlator este. Mi-e mila de el, cand merg prin parc ma suprind ochind cate o vrabie trupesa, care i-ar putea placea. Ma gandesc cum as prinde-o si as tine-o macar o ora in baie, sa auda reclama sau jelania care iese din ciocul pasaroiului cu tichie maro de catifea, ca nimeni nu stie de fapt ce zice el acum. Ar putea foarte bine sa strige si "fier vechi" sau "vand maturi". Ca sa fiu sigura ca ea se indragoseste de el, nu de bunurile lui materiale iesite din comun in lumea vrabiasca.
La balconul de la sufragerie, unde o pereche fericita de vrabii si-a facut cuib din timp, au iesit deja puii. Si vrabioiul din curtea interioara tot nu si-a gasit pe cineva. In schimb, locul se transforma intr-un parc de celibatari. Un nivel mai sus, pe un cablu bine intins, tipa in tandem cu vrabioiul un randunel care nu pare sa aiba casa, are in schimb un piept mandru, un spate drept, un costum reusit, Armani si seamana destul de bine cu George Clooney.

Fotografiile din revista trec, amintirile raman

Mie nu-mi place sa fiu fotografiata. Nu ma simt in largul meu. Sunt o persoana care se foieste mult in interior si cand stau sa pozez ma simt falsa.
Ori de cate ori mi se propunea sa apar intr-o revista ( datorita blogului, sa nu credeti ca din alt motiv), cand auzeam de photoshooting il scoteam pe "nu" din buzunar foarte vesela. Nu e cel mai urat lucru din lume, dar sa fii machiat , coafat si pus sa zambesti la comanda mi s-a parut plictisitor asa ca nu am mai vrut sa repet.
Asa ca atunci cand Adriana mi-a scris intrebandu-ma daca nu as vrea sa apar intr-un articol in Marie Claire ( tot datorita blogului, ce credeati?), eu am zis ca ok, bine, dar ca sper ca asta nu implica prezenta unui fotograf. Dar bineinteles ca implica :)).
Numai ca Adriana stia ea ce stia. Asa ca m-a momit cu Alex Galmeanu, pe care eu nu-l cunosteam, dar cand i-am descoperit pozele, i-am pus repede blogul in blogroll, ca o cotofana dornica sa colectioneze cat mai multe obiecte frumoase si lucioase ce sunt.
Si cred ca a fost cea mai frumoasa sedinta de fotografiat la care am luat parte pana acum ( e drept, nu am luat parte la prea multe). Chiar daca asta a insemnat sa stau afara in frig, sa sar un gard foarte inalt in mod ilegal (avand in acelasi timp grija sa nu rup rochia de arlechin milionar pe care o purtam) si sa fac poza stand printre mormane de gunoaie. Si cu toate astea, chiar mi-a placut foarte mult, pentru ca atunci cand fotograful are atata grija de tine si te face sa razi si iti curata locul de gunoaie, pentru ca tu sa stai cat mai comod, si stii ca in mod sigur nu o sa cazi in cap de pe gard, pentru ca sta pe pozitie, gata sa te prinda, tot ce e urat dispare si ramane doar placerea unei experiente frumoase. Si in fata camerei m-am simtit eu insami, nu m-am mai simtit falsa. Si nici nu mi-a trecut prin cap sa fac mofturi ( prea multe :))).
Asa ca va pot spune ca atunci cand vedeti o fotografie reusita, sa stiti ca este meritul fotografului in proportie de 99,9%. Iar Alex Galmeanu este acum oficial fotograful meu preferat :)

Omnitorincul

Aseara n-am avut ce face si am inceput sa-i povestesc unui prieten despre omnitorinc. Prietenul meu habar n-avea de existenta lui.
Am auzit ca omnitorincul locuieste in fiecare an, in alta capitala. Anul acesta s-a mutat la Madrid. A locuit si in Bucuresti prin anii 90, undeva pe langa Foisorul de Foc. Ziarele nu au scris insa despre el pentru ca nu s-a incumetat inca niciun jurnalist sa scrie despre un subiect atat de imens.
In alcatuirea omnitornicului gasim o neobisnuita combinatie a trasaturilor tuturor oamenilor din lume, trecuti sau netrecuti. De aceea este mai este denumit si "omul-lume", chiar daca nu e ceea ce numim un "om de lume". Unii directori de muzeu d-abia asteapta ca omnitorincul sa moara ca sa-l poata expune intr-o diorama si sa poata scrie tratate despre el. Nimeni nu stie daca omnitorincul este vesnic sau nu, nici macar el.
Deocamdata omnitorincul se tine bine insa, mananca sanatos atat cat il tin banii si nervii, iese cu prietenii, fuge de televiziuni si fotojurnalisti, lasa in fiecare zi amprente diferite pe mobila, incearca sa duca o viata normala, desi lumea se uita la el cu admiratie si frica. Pentru ca a te uita la el inseamna sa te uiti in acelasi timp la toate miliardele de oameni posibile si imposibile. Iar prietenii lui au cea mai grea sarcina, sa fie prieteni in acelasi timp cu intreaga omenire, de aceea o armata de psihologi au grija de ei. Pe ascuns, insa. Omnitorincul ar suferi tare mult daca ar afla ca prietenii lui fac terapie ca sa poata fi prieteni cu el.

De data asta, cum m-am pierdut eu intr-o padure

Cand ma indragostesc devin timorata. Adica locuiesc in Timur si ma uit in zare de la timona unui vas parasit pe nume Timotei. Imi tremura vocea, mainile, ma imbrac aiurea, nu-mi gasesc cuvintele, gandurile, nu mai stiu cine sunt. Asa ca incep sa ma port ciudat: ori ca el, ori ca fata aia de care stiu ca a fost indragostit, ori invers decat vrea el, ori total bizar si incalcit ca daca ma intrebi de ce am facut asta, asa cum se intreaba la tribunal, acuzator, nu stiu sa raspund si intreb "ce?". Cred ca tot incerc sa-i demonstrez lui ca sunt o persoana deosebita si merit tot ce e mai bun, asa ca jonglez cu tot ce nu am si nu sunt pana cand ii arunc cu toate portocalele in cap. Cand de fapt ar trebui doar sa stau asa cum stau eu de obicei, pe marginea unui pat sau a unui scaun-fotoliu, un pic aplecata si cu mainile pe genunchi, razand asa cum rad eu de obicei si atat.

Asa ca, stateam la o masa verde-plastic de terasa cu baiatul asta, cu depersonalizarea mea cu tot, langa un mic parc de petunii uriase de culoarea trombonului mort si el vorbea si eu ii sorbeam fiecare cuvant ca un crainic de la televiziune care intervieveaza un premiat Nobel. Din cand in cand el zicea ceva serios si eu spuneam haahaa total inoportun. Atunci el a zis ca se duce la toaleta si si-a inscenat moartea. Cand deja trecuse o saptamana si el tot nu se mai intorsese, m-am dus sa-l caut. I-am gasit pantofii in fata unui gramofon din ala de petunie, de parca incerca sa-mi spuna ca floarea l-a inghit si el nu va mai fi de gasit pentru mine de atunci inainte. Imediat, mi-a rasarit in gat un nod de marimea unui castan. Asa ca m-am dus si m-am pierdut singura in prima padure care mi-a iesit in cale si am ramas acolo multi ani; incepuse sa-mi placa durerea in sanul botanic. Din cand in cand, baiatul care-si inscenase moartea mai aparea si-mi aducea de mancare, ziare si linkuri de pe internet. Din pacate, eu incepeam din nou sa ma timorez, asa ca dupa vreo ora disparea din nou. Pana cand, la un moment, cred ca mi-a trecut si mi-a venit mintea la cap asa ca m-am intors in lume, terasa aia fusese demolata pentru ca intre timp se schimbasera vreo 2 primari iar castanul din gat se mutase in laringele altei fete.

ps: iar sunt acasa, la ai mei, si iar picura robinetul de la calorifer, fir-ar-a-naibii-de-treaba-sa-fie.

O iubire normala

Acum ceva vreme am gasit contul de flickr al unei japoneze indragostita de un american. Ea in Japonia, el in America, in L.A. Nu stiu cum a inceput relatia lor, daca in cursul unei vacante, sau online. Doar am vazut cum japoneza, o fata obisnuita si un pic mai mult artista, isi facea poze, multe poze minunate si le posta pentru el, un american barbos, pe flickr si comenta intr-o engleza proasta si ea la fel de minunata; ce aveau ele atat de minunat era faptul ca nu erau poze inchise, cu simboluri stiute doar de ei doi, ci erau frumoase pentru ca toti necunoscutii se simteau in poveste. Si cand te uitai la ele nu te simteai ca un intrus pentru ca le doreai ca relatia lor sa dureze si ti se facea dor sa ai si tu o relatie normala si o dragoste atat de puternica.
Fericirea ei a fost atat de mare cand a obtinut viza si cand s-a dus sa locuiasca acolo, cu el. Numai ca acolo i s-a facut dor de Japonia, nu se simtea acasa, fara green card nu putea sa se angajeze, pozele lor, facute acum impreuna, nu mai erau deloc minunate. Asa ca s-a intors in Japonia iar eu m-am gandit "o sa se desparta". Dar nu s-au despartit si acum e randul lui sa-si incerce norocul in Japonia. Intre timp ea face din nou poze minunate pe care le pune pe flickr pentru el. Si zice ea:
Don't kill my red heart,,,,,
Nobody is able to bother our relationship...
Distance
Country
Tears
Visa
Ocean
Sky
Smell
My negative brain
Asta nu e o poveste iesita din comun, e o poveste normala. Imi plac oamenii care incearca.