Tuesday, November 27, 2012

Dragii mei necunoscuti

In fiecare zi dau pe internet si pe strada peste oameni cu care as vrea sa am de-a face. Sa fim macar semi-prieteni, daca nu prieteni buni. Ii aleg dupa ceva ce nu poate fi descris, pur si simplu au un aer familiar, care are sens pentru mine. De exemplu, azi am vazut un baiat cu care mi-ar fi placut sa joc ping-pong, cu o fata mi-ar fi placut sa merg la cumparat oja cu sclipici, cu alte 2 fete sa merg la o degustare de vin, cu un domn extrem de bine imbracat as fi mers la o prezentare de moda sau la cumparat candelabre de cristal, cu o doamna as fi vorbit despre barbatii din ziua de azi, iar cu un baiat as fi facut schimb de muzica. Si tot asa, insira-te margarite. Si poate undeva, candva, cine stie... chiar o sa reusesc sa ma imprietenesc cu 10% din omenire.

Saturday, November 24, 2012

Feng shui propriu si personal

Pentru o viata minunata si plina de impliniri, se pune in partea de nord o farfurie nesfarsita, gigantica, cu ciocolata de casa. In partea de sud se construieste un turn de carti, gata sa se darame la primul bobarnac. In partea de est se pune telefonul mobil la incarcat, iar in partea de vest un pat cu cat mai multe perne mobilat. In partea de nord-est se aranjeaza o colectie de papuci de casa unii mai seriosi, altii mai neseriosi, potriviti pentru fiecare stare sau musafir. In partea de nord-vest se tin pe o tava canile de ceai, paharele de whiskey si sticla de vin - sa fie la indemana atunci cand vrei sa te ametesti in cinstea cuiva. In partea de sud-est se planteaza o padure de interior: ficusi, bambusi inelati, plante de jad, banani si tot felul de plante necunoscute de bloc. Uneori se cresc lighioane si paianjeni care pot fi dresati usor, pe post de ogari cu multe picioare slabe si inalte. In partea de sud-vest se pune canapeaua pentru musafiri, muzica care nu le umfla urechile si filme pe care nimeni n-are chef sa le vada la cinema.

Saturday, November 10, 2012

Despre zilele grele

Uneori mi-e greu si atunci devin slaba si trista. In prima faza, depresia are 1-0. Ma baga intr-un sac negru, are impresia ca a castigat razboiul si se bucura ca un corb oribil ce e.
Apoi se intampla ceva. Exact cand nu mai am deloc putere si vreau sa traiesc in sacul negru, departe de lumina si de oameni si de orice bucurie, ma salt la suprafata, imi prind de fata cu carlige de rufe un zambet mic, ma zbat sa ies si sa ma departez de griji si incerc sa rad ca si cum n-am nicio grija pe lume. Sa iau fiecare zi grea ca pe o zi un pic mai usoara.
Si timpul trece, vin vremuri mai bune, supararile lasa urme care se sterg usor-usor si bag sacul negru inapoi in dulapul corbului. Sunt foarte recunoscatoare ca, desi sunt un om pasnic, inca pot sa ma lupt cu mine insami si sa inving.
Dar adevarul e ca in astfel de momente mi-as dori ca oamenii din jur sa fie mai intelegatori, rabdatori si mai iubitori.

Sunday, November 04, 2012

Miracolul din metroul Garoafa

As putea sa scriu despre lucrurile din viata mea care merg anapoda, ca-s multe si variate. O simfonie de defectiuni si de suparari. 
Saaaau as putea sa scriu despre o mica (si ca de obicei inutila) dorinta implinita.
Stateam intr-un dimineata in metrou, mi-era somn si aveam sprancenele atat de incruntate incat mai aveau un pic si-mi cadeau pe obraji. Si cascam ca sa le mai ridic la locul lor. Deodata am observat: nimeni din jurul meu nu casca dupa ce eu cascam. In schimb, cand baiatul din dreapta, sau barbatul cu ochelari din fata mea, sau fata cu palton albastru de la usa, cascau, toata lumea, inclusiv eu, cascam cu totii pana la lacrimi.
Atunci mi-am dat seama: nu pot sa molipsesc oamenii atunci cand casc! Imi lipseste acest mecanism pe care ar trebui sa-l aiba toata lumea! Dupa ce ca am o lista de defecte cat China, mai trebuia sa adaug si asta acum.
 Descoperirea m-a suparat mai mult decat credeam. Am inceput sa casc pe strada, la serviciu, la magazin, la cinema. Nimeni nu observa, nimeni nu se molipsea, stiam acum ce simte omul invizibil. Cu toate acestea, nu m-am lasat si am exersat. Perseverenta, nu talentul sau norocul, conteaza, nu-i asa?
Si uite-asa, intr-o foarte dimineata, intr-un vagon de metrou aproape gol, am cascat cu sinceritate. Nu stiu daca a fost o simpla intamplare sau lucrurile au revenit la normal, dar am observat cum, ca intr-un joc de domino, ceilalti calatori incep si ei sa caste, pe rand, ca oamenii care fac valuri la meciurile de fotbal. Si m-am simtit ca si cum as fi avut parte de o mica, dar importanta, victorie.