Miracolul din metroul Garoafa

As putea sa scriu despre lucrurile din viata mea care merg anapoda, ca-s multe si variate. O simfonie de defectiuni si de suparari. 

Saaaau as putea sa scriu despre o mica (si ca de obicei inutila) dorinta implinita.

Stateam intr-un dimineata in metrou, mi-era somn si aveam sprancenele atat de incruntate incat mai aveau un pic si-mi cadeau pe obraji. Si cascam ca sa le mai ridic la locul lor. Deodata am observat: nimeni din jurul meu nu casca dupa ce eu cascam. In schimb, cand baiatul din dreapta, sau barbatul cu ochelari din fata mea, sau fata cu palton albastru de la usa, cascau, toata lumea, inclusiv eu, cascam cu totii pana la lacrimi.

Atunci mi-am dat seama: nu pot sa molipsesc oamenii atunci cand casc! Imi lipseste acest mecanism pe care ar trebui sa-l aiba toata lumea! Dupa ce ca am o lista de defecte cat China, mai trebuia sa adaug si asta acum.

 Descoperirea m-a suparat mai mult decat credeam. Am inceput sa casc pe strada, la serviciu, la magazin, la cinema. Nimeni nu observa, nimeni nu se molipsea, stiam acum ce simte omul invizibil. Cu toate acestea, nu m-am lasat si am exersat. Perseverenta, nu talentul sau norocul, conteaza, nu-i asa?

Si uite-asa, intr-o foarte dimineata, intr-un vagon de metrou aproape gol, am cascat cu sinceritate. Nu stiu daca a fost o simpla intamplare sau lucrurile au revenit la normal, dar am observat cum, ca intr-un joc de domino, ceilalti calatori incep si ei sa caste, pe rand, ca oamenii care fac valuri la meciurile de fotbal. Si m-am simtit ca si cum as fi avut parte de o mica, dar importanta, victorie.