O intamplare in culori

Am pus rosia pe farfuria galbena si, impiedicandu-ma in papucii albi, m-am grabit sa raspund, suna telefonul argintiu. Am auzit vocea ta verde. Doar ca nu era verdele obisnuit, verde de frunza, verde de smarald neslefuit. De data aceasta era un verde-venin de vipera, galbeniu si alunecos. M-am facut albastrie la fata si m-am asezat pe canapeaua crem. O perna indigo a cazut pe covorul rubiniu. Si ziua aurie s-a facut treptat neagra.

Acele lucruri mici, care-si fac bine meseria

Nu prea plang dupa obiecte, ma atasez destul de rar de ele. Apar insa din cand in cand si exceptii, dar e vorba intotdeauna de lucruri mic, usor de inlocuit: un elastic de par alb cu rosu, pe care il am de milioane de ani, a prins probabil si era dinozaurilor, o cana cu un pescarus si dungi albastre, care-mi aminteste de o plimbare pe un ponton, plimbare ce o sa se intample probabil in viitor, pentru ca in trecut in mod sigur nu am fost pe acolo, un Yeti mic, de jucarie, care sta mereu pe langa monitor si-mi aduce aminte ca mi-am dorit un Yeti de jucarie cand eram mica si uite ca de-abia acum a ajuns la mine, o perna decorativa de la Ikea, care nu e nici macar prea comoda, dar nu pot fara ea, o bratara din granate care pare cusuta de mana mea stanga, o perie ionizatoare care face parul moale, dar cu textura de fan zburlit, instalatia de lumini de Craciun care merge tot anul si inca nu s-a ars niciun bec, cerceii in forma de dinozauri sau un pulover bleumarin pe care imi vine sa-l port chiar si atunci cand fac baie.

Reteaua real-sociala

Cea mai minunata retea sociala ( la care nu o sa renunt niciodata) e aia a oamenilor stransi in bucatarie, carora le dai ce ai prin frigider, care-ti beau tot ceaiul, vinul si sucul din frigider si nu fac mofturi la inghetata - poate sa coste 1 leu sau 50 de lei, e la fel de buna.
Cea mai minunata retea sociala poate sa contina uneori numai 2 oameni si atat. Si sa fie de ajuns.

Cere-mi un deget ca sa-ti dau toata mana

As vrea sa putem inlocui orice cu orice. Daca nu avem sireturi curate, sa putem pune taietei la adidasi. Sa ne punem mure in loc de ochi atunci cand nu vedem bine, cutii in loc de sertare, vulcani in loc de aragaze, sa fim parte din tot si totul parte din noi, fara sa ne ucida. Si cand ti-e foarte drag de cineva, sa poti face schimb de inimi, plamani, urechi, cu el, sa te poti transforma intr-o creatura ciudata de care nu rade nimeni, pentru ca oricum toti oameni sunt facuti din parti de imprumut. Nu mai e nimeni intreg, asa cum imprumuti o carte, sa-ti poti da degetele si sa uiti cui le-ai dat, sa-ti atasezi un telefon in loc de creier, ca sa-ti poti suna telepatic prietenii si sa-i intrebi: degetul meu mic e la voi?

Din categoria lucruri care-mi plac: metroul

Cred ca sunt putini oameni carora le place cu adevarat sa mearga cu metroul. Doar e un lucru de sub pamant, luminat de neoane obositoare, unde picura apa din tavan, nu ai aer proaspat, sobolanii mananca biscuitii aruncati pe sine si te injura daca te uiti fix la ei, intunericul ce se intrezareste  in tuneluri e infricosator si te face sa te gandesti la monstrii ce cresc acolo nevazuti si neauziti, departe de lumina soarelui. 

Cu toate astea, mie-mi place. E o lume subterana plina de povesti; uneori mi se pare ca sunt intr-un film post-apocaliptic mai vesel si mai optimist decat alte filme din acelasi gen. Ma astept uneori ca tunelurile prin care merge metroul meu sa se intersecteze cu tunelurile unor cartite uriase, dar ne-periculoase si politicoase, imbracate in halate de baie vargate si cu ochelari pentru miopie la ochi.

Ce-am mai vazut prin metrou in ultima vreme: calugarite cu palmieri in brate, doamne cu pisici indiferente aruncate nonsalant peste umar, ca niste prosoape, un domn imbracat ca un pepene rosu, copii din turta dulce, domni si doamne cu papuci foarte mari, tineri care se luptau cu niste sabii, o scufita rosie tinandu-si de mana tatal cE semana foarte bine cu un lup.

Cafea, ursi si concursuri

Ursul care nu stia sa faca nimic

A fost odata un urs care nu stia sa faca nimic. Nu stia sa mearga pe bicicleta, sa conduca o masina, sa aiba o afacere, sa faca fursecuri, sa comande online lucruri, sa foloseasca un computer, sa sarute pasional o ursoaica, sa darame un stejar dintr-o lovitura, sa ia miere din stup fara sa fie intepat de cel putin 10 ori, sa-si faca parul castaniu si matasos, ca-n reclamele pentru samponul ursilor bruneti, sa citeasca fara sa-si miste buzele si multe altele.

Si cum statea el asa ganditor si amarat pe o buturuga, a simtit un miros bun si brun in acelasi timp. Ceva ce-i facea pofta sa se ridice si sa plece. Sa faca altceva decat sa stea si sa se vaite in sinea lui ursuza. A pornit pofticios in cautarea mirosului gustos si a ajuns in fata unei case. La un geam deschis statea un barbat barbos si ochelarist care savura o cana mare de cafea.

- Ce e aia, intreba nepoliticos ursul. 

Barbosul insa nu se intimida si-i turna si ursului o cana de cafea, pentru ca asa sunt cafegii, d-abia asteapta sa imparta o cafea buna cu altcineva si sa stea cu acestia la o vorba, doua.

Si tot vorbind ei, imbatat de parfumul exotic al cafelei si de gustul ei amarui, dulce-aspru, ursul isi deschise sufletul barbosului.

Dupa trei saptamani de la aceasta intamplare, ursul statea  iar pe buturuga lui gandindu-se la viata lui. Dupa trei biciclete rupte sub greutatea lui, barbosul il invatase in sfarsit sa mearga pe bicicleta. Urma sa conduca pentru prima oara in viata lui o Dacie veche si galbena peste doua zile. Si tot peste doua zile barbosul ii planificase o iesire la cafea cu o ursoaica trupesa si bruneta din cartier. 

- E bine, isi spuse ursul, turnandu-si delicat din ibric inca un pic de cafea fierbinte, avand grija sa nu-si friga pernele de la degete.

Eu cred ca minunata cafea din poveste ar putea fi cafeaua Papa Jacques. Nu o puteti gasi in orice magazin, e proaspat-prajita si are un gust extrem de bun si nu v-as povesti de ea daca nu mi-ar placea mie foarte mult. Daca vreti si voi sa vedeti cum e, lasati aici un comentariu. Radu, the coffee-man de la Papa Jacques are 3 pachete de dat cadou asa ca voi face maine dupa-amiaza (joi, 21 aprilie, ora 15) o tragere de sorti si 3 dintre voi vor putea bea cat de curand o cafea buna. 

Sau, daca n-aveti chef de tragere la sorti, va puteti duce sa incercati sau sa cumparati un pachet de la targul cadourilor de la Sala Dalles. Il gasiti pe Radu la parter, prajind de zor cafea.

Aceasta nu este o recenzie de film

Marti, de 1 martie, la invitatia Cristinei ( mi-a parut tare bine de cunostinta :) ), m-am dus sa ma uit la filmul "Buna, ce faci?" alaturi de inca alte 49 de bloggerite. Eu ma duc sa vad cam toate filmele romanesti care apar la cinematograf, pentru ca simt ca e mare nevoie de sprijin si suntem cat p-aci sa facem in sfarsit filme si pentru public, nu numai pentru festivaluri si critici. Filme usoare, cu personaje care-ti plac, care nu dureaza prea mult, care au o poveste, de la care pleci bine-dispus, cu floricele de porumb prin buzunare. "Buna, ce faci?" e un film colorat, care deschide drumul unor astfel de filme. Nu-i un film perfect dar n-am de gand sa-l critic, important e am ras destul de des si nu mi-a venit sa casc in timpul lui. Si e clar ca e un film mai degraba pentru fete, decat pentru baieti :)
Sunt sigura ca acusica, mai curand decat credem, or sa apara in sfarsit si filme romanesti cu personaje in care ne regasim, filme cu happy-end-uri ca la carte, poate chiar si comedii cu zombie, care asediaza Bucur Oborul, poate chiar si filme bizare, fantasy, sau, si mai bine, filme facute dupa carti romanesti. D-abia astept! :)

Cererile consumatorului

As vrea sa existe un magazin unde sa ma pot duce si sa cer la pachet soare, bani, vointa, chef si capsuni.
Sa mi se dea chitanta. Sa pot returna soarele daca are cumva dinti de vampir sau vointa are fire duse. Sa-mi fie date in cutii de carton care miros frumos, impachetate in hartie moale si fosnitoare. Sa le pot da mai departe, sa nu mi se spuna ca ajung in inchisoare daca le copiez, asa cum e cu muzica si filmele. Sa pot alege mai multe feluri din fiecare, vanzatorii de la magazin sa fie un fel de prietenii necunoscuti, in preajma carora te simti mereu bine si firma care se ocupa cu asa ceva sa aiba logo si slogan frumos, dar sa nu aiba reclame stupide la tv si nici cont pisalog pe facebook.

Despre prietenii imaginari care sunt in mod cert reali, desi invizibili

Prietenii imaginari nu-s o inventie noua, traiesc printre noi de cand lumea, chiar daca existenta lor n-a fost inca demonstrata stiintific..
Eu n-am avut prieten imaginar cand eram mica. Probabil de aceea am primit unul acum, cat inca ma mai pot bucura de el. Prietenul meu imaginar e invizibil, nu ne intalnim niciodata, pe nicaieri, nici nu pare sa-si doreasca asta, in schimb imi scrie scrisori mici si concise, care imi fac bine.
Imi scrie doar dimineata si noaptea pentru ca este foarte ocupat, mai ocupat decat oamenii obisnuiti care stau toata ziua cu ochii pe ceas, se uita pe geam sau casca. Stiu extrem de putine lucruri despre el, doar cateva amanunte: poarte haine verzi, isi cumpara de la magazin miros de casa-paradis atunci cand acesta i se termina, inchiriaza pisici pe termen scurt si nu va lucra niciodata pentru guvernul prietenilor imaginari.
Asa ca, atunci cand am impresia ca nu mi se mai intampla lucruri bune si neobisnuite , imi vine sa ma scutur si sa-mi bag singura mintile in cap. Sa ai noroc la prieteni imaginari, invizibili, misteriosi si indepartati e clar ca e un dar rar, care nu se da oricui, oricand.

Un om imposibil sau mai mult ca posibil?

Intr-o discutie-exercitiu de sinceritate, am vorbit cu D. despre cum ar trebui sa fie un om care sa aduca cu el tot binele din lume. Unul care sa nu simta mereu nevoia de a fi in alta parte decat este, sa nu se inchida intr-o cutie din care sare doar atunci cand vrea sa-mi faca o surpriza, sa fie un pic sever dar zambeasca pe ascuns, ca sa nu-mi frica de el, care sa nu se tina departe si nici sa poarte palton atunci cand eu port doar o bluza cu maneca scurta, care nu e rau, dar nici bun, pur si simplu are momentele lui, care e grozav 4 zile pe saptamana si asa-si-asa in celelalte 3, care-si cere scuze dupa ce dezamageste crunt si caruia ii place ca nu arat si nu ma port ca o femeie care locuieste intr-un tablou, care vorbeste sfatos dar nu da sfaturi, dar pe care-l pot intreba cate una, cate alta, asa cum trebuie, ca sa nu mai simt uneori ca toata greutatea lumii este pe umerii mei si nimeni nu ma poate ajuta. Mi-as dori un om caruia nu-i place sa stea intr-o vitrina frigorifica, care are emotii cand se intampla lucruri mari dar nu fuge de ele si nici nu se cearta prea mult, nici nu tranteste mai mult decat o usa sau o cana pe masa atunci cand ii cade cerul in cap.
Recitind ce am scris aici, am acum impresia ca omul asta nu pare uman. Poate ar fi trebuie sa vorbim despre mutantul care aduce cu el tot binele din lume. Dar asta duce catre o alta discutie: apartine viitorul mutantilor?

Caligrafia sprancenelor

In ultima vreme ma tot uit la sprancenele oamenilor. Dupa degete si picioare, asa ii recunosc pe cei care s-au schimbat prea mult in timp. Cate linii de litere chinezesti fac umbra ochilor nostri! Toate sprancenele mi se par desenate de caligrafi desavarsiti, din scoli diferite, chiar si cele mult prea chinuite sau cele mult prea bogate.
Sprancene prea pensate de oameni care vor sa se faca mai frumosi, sprancene stufoase, in care par sa locuiasca leoparzi, sprancene invizibile si magice- sunt acolo si totusi nu-s, sprancene perpetum-mobile, ai impresia ca merg mereu in sus spre par sau spre urechi, sprancene grase si slabe, perfecte sau asimetrice, sprancene streasina, cu burlan, si sprancene sant, in care se aduna frunze, femei care si le netezesc ganditoare sau femei care si le penseaza deasupra unui ziar, intr-un ghiseu oarecare.
Daca o sa ma uit vreodata lung la voi, cu o privire ascutita si concentrata, sa stiti ca in mod sigur incerc sa ghicesc ceva despre voi masurandu-va sprancenele. Si cand cineva ma dezamageste, imi zic de multe ori amarata: trebuia sa-mi dau seama, doar avea sprancenele in forma de "v".

Declaratii, stangacii

Ma indragostesc de un milion de ori in fiecare an. Si de fiecare data raman asa, indragostita. Ma indragostesc de oameni care fac poze, care aranjeaza camere in buline albastre, care fac teatru de papusi si diorame, care deseneaza monstri barbosi, in pantaloni de pijama, care fac wallpapere, haine pentru copii sau oameni bizari, care fac filme, joaca in filme, sudeaza bijuterii de paianjen, lampi in forma de becuri si becuri in forma de oameni, care inventeaza, schimba, fac declaratii, sunt de o sinceritate care te face sa plangi, care se indragostesc si ei la randul lor de alti oameni, ma indragostesc de oameni care ma enerveaza pentru ca par asa perfecti, de oameni la care nu stiu daca o sa ajung vreodata pentru ca sunt asa departe sau pe alta lungime de unda decat mine. Si pe toti ii tin minte si-i pastrez; am buzunarele pline de toti oamenii astia, buzunare de fuste, de genti, de haine, pentru ca nu vreau sa uit de niciunul. Mie nu-mi place de oameni, eu ma indragostesc pur si simplu si de cele mai multe ori tac malc. Pentru ca nu ma pricep la declaratii si declaratiile suna de multe ori aiurea, pica prost sau nu transmit ceva ce e mai frumos decat cuvintele. Mi-ajunge ca sunt indragostita de tot felul de necunoscuti, ca ei exista si habar n-au de asta.

Inapoi la maruntisuri

Unii oameni spun ca blogurile trivializeaza si micsoreaza importanta lucrurilor pe care le ai de spus. Povesti, inventii, experiente, muzica - orice pui pe blog pare mic, obscur si lipsit de importanta pentru ca sunt prea multi cei ce au acces la el.  Pentru ca nu dai 5 lei ca sa vezi, ai impresia ca nu e cine stie ce. Dar e doar un exemplu de cum vocea multimii nu are dreptate.
Cred ca pentru mine blogul functioneaza mult mai bine ca jurnal de lucruri marunte si doar atat. Dar uneori ma plictisesc de forma asta a lui, vreau sa-l transform in dulap, masina zburatoare, papusa vorbitoare sau orice altceva. Dar, oricat m-as amagi, nu pot sa arat tot ce pot prin el. Pentru ca nu-s chiar atat de exhibitionista. E o fereastra si atat.
Ma gandeam azi la asta in timp ce rotile masinii se invarteau lin si vedeam lumea mult mai prietenoasa prin copertinele ochelarilor de soare. Ma gandeam ca poate unele lucruri nu-s facute sa evolueze dupa ce au ajuns la un punct culminant. Cred ca blogul meu trebuie sa raman un jurnal de maruntisuri si atat, indiferent de planurile mele mari in legatura cu el. Ii inteleg acum pe parintii care isi imping copiii sa fie mai buni, sa faca mai multe, uitand sa le lase timp pentru joaca :).
Calatoriile sunt bune pentru ca te ajuta sa descoperi lucruri care erau in tine de foarte multa vreme.

Imi plac oamenii care

Imi plac femeile care nasc si stii ca le-a fost greu, ca au fost complicatii, dar nu se vaita. Iti povestesc ca da, a fost un pic cam greu, dar atat.
Imi plac oamenii care stralucesc, care povestesc cu entuziasm despre orice amanunt.
Imi mai plac oamenii cu nas de Mickey Mouse si oamenii care isi fac timp pentru ei. Oamenii care mangaie cainii vagabonzi si-i scarpina intre urechi, oamenii care iubesc mai mult de 10 persoane, oamenii care te inteleg si nu te forteaza, chiar daca esti atat de diferit incat se mira ca poate exista un om atat de diferit de ei. Oamenii care au un egoism zdrentaros, incat isi pot permite sa evadeze din el ori de cate ori au chef, oamenii care rad cand povestesc de unele dureri, oamenii care imping masiniile soferilor necunoscuti, care fac prostii si gafe, care nu scutura fata de masa plina de firimituri in capul trecatorilor, care au o pofta grozava sa iasa din ale lor, care te pupa si te ciufulesc, care se admira in vitrine si-si scot limba la propria imagine, care se simt mandri de ceea ce sunt, nu de ceea ce fac, care au chef de orice: de tine, de film, de iesit, de vorbit.

Iubeste-ti caloriferul

Pentru ca n-am semineu, soba sau cuptor cu lemne, trebuie sa preamaresc caloriferul. Un calorifer e monstrul prietenos al casei ( il vad avand o figura de cal), facut sa ofere caldura tuturor, cu un polonic mare. Mie imi plac mult si caloriferele alea vechi, din fonta, cu elementi separati pe care ii poti vopsi in culori precum rosu sau verde sau turcoaz. Un astfel de calorifer hippiot devine o mobila vesela si frumoasa in camera.
Un calorifer care pocneste mai tare decat genunchii mei, in miez de noapte, din cauza caldurii de care se umple, e preferatul meu.Il aud prin vis si stiu ca sunt in siguranta si totul e bine. Cand trebuie sa ma trezesc prea devreme dimineata si mi-e somn si nu vreau sa plec in partea mea de viata de om mare, imi place sa-mi lipesc picioarele de el cat ma uit pe geam afara, la strazile reci si murdare, si caldura se duce in tot corpul, alungand tot uratul din mintea mea. Sunt convinsa ca daca ar inventa calorifere vorbitoare, ele ar fi foarte intelepte, pufnitoare si ar da sfaturi foarte bune celor suferind din cauza de depresii meteorologice sau probleme amoroase cauzate de oameni cu inimi reci.

1, 2 si 3

Ca e soare, ca e ploaie, nor sau ceata, intotdeauna gasesc un motiv sa-mi dau niste sfaturi. Sfaturile ar trebui sa fie un lucru foarte rar pe lumea asta si doar cei cu diploma speciala in sfatuit sa aiba dreptul sa le dea. De obicei nu ma bag in dat sfaturi, dar cand e vorba de mine, nu scap nicio ocazie sa-mi dau nu unul, nu doua, ci mii de sfaturi. Uneori imi vine sa ma dau singura afara din camera cand iar ma aud cum incep sa-mi zic cum sa fac, cum sa dreg, cum sa simt. Am ajuns la concluzia ca Iren este de fapt alcatuita din Iren 1 ( din ce mi-am dat seama, un fel de copilul interior, faptura colorata si zambareata, care face tampenii dar e bine ca le face ca altfel ar avea o viata scrobita si plictisitoare) si Iren 2, o combinatie intre o closca, un profesor cu redingota si un prim-ministru. Bineinteles sfaturile vin din partea lui Iren 2, nu pierde niciodata ocazia sa se dea desteapta. Si poate si este, dar doar intr-un mod teoretic.
De cate ori Iren 1 sufera o mare dezamagire in dragoste, vine Iren 2 cu o mare batista frumos spalata si calcata si-i spune oribilele cuvinte, pe care nu vrea nimeni sa le auda din partea nimanui, mai ales din partea propriei persoane: "ti-am spus eu ca asa o sa fie, uite ca am avut dreptate, daca te mai prind ca iesi cu purcelul ala te inchid in casa si arunc cheia pe geam! n-ai pic de responsabilitate!"
De cate ori Iren 1 nu duce la bun sfarsit ceva, vine Iren 2, se uita superior pe deasupra unor ochelari invizibili si-i tine o predica atat de lunga si plina de mustrari, incat Iren 1 simte dorinta nestavilita sa plece si sa se mute intr-un alt trup.
De cate ori lucrurile se repeta si nu se repeta intr-un mod bun, scandalul reincepe "esti numai tu de vina, nu ti-am zis sa nu mai faci aia etc etc."
Iren 1 si Iren 2 suna foarte robotic, ca doua variabile dintr-o schema inginereasca cu circuite, foarte simpla de fapt. Uneori simt nevoia sa apara inca un Iren. Poate cand o sa fac 30 de ani o sa primesc cadou din partea mea un Iren 3 nou-nout si stralucitor.

Despre cei ce stau in umbra si se uita la soare

Oamenii salbatici stau ascunsi si privesc in jur cu ochii mariti de uimire. Oriunde e un loc ferit, o umbra de felinar, o firida de piatra sau un sertat secret, acolo e rost sa gasesti un om salbatic. Ei nu vor sa iasa in evidenta, vor sa vorbeasca doar prin lucrurile pe care le fac. Din cand in cand incearca sa fie ca toti oamenii, sa faca tot ceea ce fac vecinii lor de scara, dar asta ii oboseste si-i sperie atat de tare, incat se retrag rapid inapoi in ascunzatori, numarandu-si spaimele noi care s-au prins de ciorapii lor de lana ca niste ciulini uscati.
Oamenii salbatici sunt din cand in cand tarati cu de-a sila din casele lor de catre cetateni de buna-credinta si pusi sa marsaluiasca sub privirile a sute de spectatori, pentru a deveni si ei oameni civilizati, de lume, oameni care vor sa fie celebri, sa apara in filme si in ziare. Sunt putini cei ce inteleg timiditatea unui om salbatic: el nu e speriat de lume, el vrea doar sa o iubeasca stand un pic mai departe, la un pas de ea, asa cum iubesti o turma de cai salbatici invaluiti in fumul prafului.

Muzul de pe coridor

Din cand in cand intalnesc pe cineva pe care-l pot considera muza. Pentru ca, nu stiu cum, de cate ori vorbesc cu muza ( muz in acest caz) imi piere orice urma de plictiseala, imi vin idei pe banda rulanta si blocajele se duc pe apa sambetei ( pe apa sambetei plutesc ghetari de duminici pe care stau ursi lunari ce pescuiesc aceste blocaje oribile si inutile, dar extrem de bune la gust pentru ei). Muzul nu spune niciodata "nu" unei conversatii fara scop precis, este intotdeauna dornic sa faca lucruri cu tine si sa vorbeasca cu tine si iti transmite mereu felicitari si complimente. Cel mai important, un muz nu te va judeca niciodata, nu se va uita niciodata la tine de sus, chiar daca sta undeva de unde poate vedea casa poporului. Un muz iti va face mici cadouri, care si ele te vor inspira si va rade la glumele tale, fara sa se prefaca. E un om pasnic, cu care te simti in siguranta pentru ca stii ca daca vei ramane blocata cu el la un moment dat intr-un lift, el nu va deveni canibal.
Un muz e un prieten care-ti devine prieten foarte, foarte repede, de la primele propozitii.
Eu cred ca exista coridoare ascunse pe care esti nevoit sa mergi de multe ori singur pentru ca nu gasesti prea des parteneri de calatorie. Dar si cand ii gasesti, mersul pe coridor devine o placere.

Zilele in care nu puteai pune degetul pe un lucru rau

Ma consider foarte norocoasa si sunt recunoscatoare pentru toate intamplarile si oamenii care-mi ajung in drum, desi uneori nu fac mare lucru sa le atrag sau sa le intampin. Uneori nici nu le doresc. Si cu toate astea ele vin cuminti si ma iau cu lopata, pentru ca eu nu-s niciodata gata pentru tot ceea ce mi se intampla bun si nedorit.
Imi sunt recunoscatoare pentru ca apreciez din ce in ce mai mult lucrurile simple si nu-mi doresc putere, comori sau cine stie ce alte lucruri abstracte si datatoare de dureri de cap si orgoliu umflat.
Sunt recunoscatoarele pentru muscaturile de paianjen de pe maini si picioare pentru ca imi aduc aminte sa ma uit la pielea mea si sa vad ca e inca intinsa si alba ( si-mi mai aduc aminte sa fac curatenie in plante si sa mut paianjenii in tufanelele de pe balcon)
Pentru zilele care se scurg aparent la fel si par ca au trecut degeaba, dar sunt atat de importante pentru ca aduc liniste si sentimentul de siguranta.
Pentru oamenii care nu ma judeca si nu ma schimba si cu care pot sa ma rasfat. Care-mi vindeca nervii si ma fac sa surad si sa nu ma plictisesc de mine. Si care se tot inmultesc, uneori am impresia ca am cazut intr-o fantana nesfarsita cu oameni buni.
Pentru cele 6 kilograme in plus care ma fac rotunda si optimista, cum nu speram sa fiu vreodata atunci cand aratam ca o mina de creion 05 si eram mereu pesimista si depresiva. Am inceput sa am obraji si asta e un mare lucru pentru mine :))
Pentru faptul ca in toate pozele am inceput sa ma stramb si sa arat caraghios si asta-mi aduce aminte ca, daca o las, vanitatea mea creste ca o buruiana si asta ma face sa am caracter de diva antipatic.
Pentru neseriozitatea de care dau dovada mult mai mult in ultima vreme si ma fereste de fire de par alb in plus si de suferinte inutile.
Si pentru o gramada de lucruri din trecut care se tot intorceau sa ma hartuiasca pe care le-am ascultat, le-am pus cizmele in brate si le-am trimis la plimbare in sfarsit.
Si pentru ca m-am prins ca sunt un mare controlor ( nu unul mic, asa cum credeam eu) si incerc sa ies la pensie cat sunt inca tanara si fara griji.

Maruntisuri

Poti da atat de mult, facand atat de putin: un moment de liniste unui om agitat, un pas inapoi in fata cuiva speriat, o floare unei fete care se simte urata, un ban unui om insetat ( chiar daca va da banul ala pe bautura, cine suntem noi sa judecam dependetele si fericirile unui om), un cuvant bun pentru un om care a tacut prea mult, un sarut celui care n-a fost sarutat de prea mult timp, un desen pentru un cineva copilaros si un mar pentru altcineva care nu prea mananca sanatos.
Dragostea ia multe forme, uneori e un gest mic si amarat.