Pe masura ce ma fac din ce in ce mai mare ( am ajuns deja la etajul 30, sper sa nu raman in lift) ma fac din ce in ce mai discreta si simt nevoia sa nu mai spun nimic din ceea ce mi se intampla.
Doamne-Dumnezeule, ce-o mai fi si asta?
Asa ca sfidez aceasta noua pornire de neinteles povestind despre ceva ce-mi este foarte drag.
Vreau sa povestesc despre robotii mei victorieni, adusi tocmai din Anglia sa-mi ureze la multi ani si sa aiba grija de mine din umbra, de cineva care ma face mereu sa simt ca am inima ca un balon mare si rosu ajuns sus, deasupra avioanelor.
Robotii victorieni (mechtorieni pe numele lor de familie) au sosit sub forma unui cadou verde, frumos ambalat. Un grup de 6 roboti politicosi, formati la scoli inalte. Un robot imi face ceaiul dimineata in cel mai mic ceainic posibil si mi-l toarna apoi intr-o cescuta si mai mica, in timp ce mi-l aduce la pat. Un altul imi tine evidenta banilor si imi da sfaturi financiare ( de care am mare nevoie, a sosit tocmai la timp). Altul se transforma in dj-gramofon si ma distreaza, punandu-mi discuri vechi de vinyl cu Ella Fitzgerald. Cu unul stau si filosofez despre tot ce e pe-aici, pe dincolo, este cel ce incearca sa-mi desluseasca problemele existentiale ( mult mai multe decat cele financiare), de aceea posturile mele au o nuanta naiv-filosofica, in timp ce altul ma pazeste si nu ma scapa din ochi, desi sunt acasa, e un pic imposibil sa fiu atacata asa, din senin, de o armata de raufacatori, in propria mea camera. Apoi primesc hartile si informatiile necesare intocmite cu grija de ultimul robot si plec de acasa, in explorare.
Cu o asemenea echipa acasa nu ma mai tem de nimic si ma simt pregatita oricand sa ies afara, sa infrunt iarna asta fara sfarsit!
No comments:
Post a Comment