Post lacrimogen

 

 

In capul meu e un mare carnaval de oameni tristi si necivilizati, care plang-garla si nici macar n-au batiste de hartie la ei. Oamenii astia sunt atat de tristi incat seamana cu niste lacrimi inalte, imbracate ca orice om, de iarna. Si ochii li se scurg pana li se innoada in barba, in funde caprui. Plang cand se dau in carusel, plang cand se dau in buburuze sau in trenul groazei, mananca vata de zahar care se topeste sub precipitatiile lor sarate si se transforma intr-o mare moarta de vata sarata.
Sunt atat de tristi oamenii astia incat nici macar cel mai abil magician nu-i poate face sa uite motivul pentru care plang. Le place doar sa se stranga in grupuri si sa vorbeasca printre sughituri disperate despre Marea Depresie Amoroasa care i-a lovit. Si sa planga unii pe altii, de parca toti norii tristetii s-ar fi spart in capetele lor din capul meu suparat.
Nu stiu cum sa le mai zic ca o sa fie bine, ca nu e sfarsitul lumii, nu ma pot intelege cu ei. Sunt mici, urati si amarati, cu camasile ude, cu gaturile intepenite de la atata efort si ochii umflati si pufosi. Imi vine sa-i mangai cu degetul pe capetele lor patrate si sa-i trimit in vacanta. Dar stiu ca pana nu le trece durerea, nu or sa accepte nimic.

PS: Am anexat si o harta a tinutului lacrimos. Depresia lor e atat de exagerata si cutremuratoare incat formeaza noi forme de relief. Oceanele si marile sunt bineinteles formate din lacrimi, nu din alte lucruri mult mai dubioase :D