Concursul oamenilor invizibili care devin brusc vizibili

Citeam eu la diamantul povestitor despre Roblogfest ( multumesc pentru complimentul cu antene :))) si despre cum era la inceput, acum o mie de ani.
Iata ca vine din nou Roblogfestul, eveniment tare popular pe aici, pe la noi prin batatura.
Acum am vazut ca sunt inscrisa si eu prin marinimia cuiva, ma simt ca o babutza inscrisa la un concurs de miss. Nu prea mai vreau sa particip, dar nici nu o sa scriu sa-mi scoata blogul ca ar fi un gest urat. Mai bine sa votam pe cineva mai tinerel. Eu de exemplu o sa tin cu ciresele pentru ca au de toate. Nu-s de fapt cirese, sunt un castron plin cu peste 20 de feluri de fructe.
Dar sa redevenim melancolici.
Stiti cum a fost la primul roblogfest? Ehe, ca un zefir intr-o seara inabusitoare. Toata lancezeala si depresia oamenilor care nu mai scriau din cauza sfarsitului iernii ( cum e acum, de exemplu) a luat brusc sfarsit si toti scriam plini de ambitie. Nu cred ca a existat cineva care sa se inscrie si sa nu creada in sansele lui. Si a fost si cu surpriza si cu scandal, ce mai, exact cum trebuie sa fie o gala de premiere :)). Pentru ca eram putini, n-avea nimeni prea multi cititori, ne citeam mai mult intre noi, nu exista nicio presiune. Ce mai, a fost placut!
Dar acum stau si ma gandesc bine. De fapt ma tot gandesc de cateva luni.
Nu mai am pofta si entuziasmul de acum 4 ani asa ca trebuie sa ma reinventez. Nu pentru ca tin neaparat sa am blog ci pentru ca atunci cand te plictisesti de o casa te apuci sa o redecorezi, nu sa o vinzi. Si eu am ajuns sa ma simt aici bine. Dar a devenit rutina si asta nu mai e pe placul meu. Si uneori e prea metaforic chiar si pentru gustul meu. Si nu mai pot sa scriu deloc rautati pentru ca ma citesc prea multi. Si e la fel de previzibil ca orarul metroului. E clar ca o sa ramana tot un moment de liniste, dar o sa schimb felul de liniste.
Cel mai tare ma bucura ca am reusit sa nu scot bani din el :)) Asta suna tare ciudat,stiu, mai ales ca zilele astea chiar am mare nevoie de bani si unii zic ( dar nu toti) ca valoarea lui lucru se reflecta in suma de bani cu care poate fi vandut. Dar mie-mi place tare mult asa, sa fiu misterioasa si saraca in coltul meu si lumea sa vina sa nu plateasca intrare ca in vizita, nu la concert. E ca si cum as trai pe o plantatie de portocali si in loc sa vand fructele si sa-mi fac un palat, eu le dau de pomana si locuiesc in continuare in casa fara etaj.
Acum sa vedem cum fac sa ma reinventez :-\

Expeditii

Prima expeditie ruseasca in Antarctica, 1955

Pentru ca atunci cand e vorba de istorie, economie sau moda, vremurile se repeta, ma intreb daca o sa mai revina si alte vremuri, cum ar fi vremea expeditiilor facute cu tam-tam, despre care citesti pe prima pagina a ziarelor, ma intreb daca o sa-si mai doreasca vreodata copiii sa devina exploratori cand se fac mari. Poate cand o sa calatorim pe alte planete, desi observ ca entuziasmul SF care exista acum vreo 20 de ani s-a stins si toata lumea se asteapta acum sa prinda sfarsitul lumii, in loc sa se gandeasca la cat de gros sa se imbrace atunci cand vor calatori pe luna in vacanta de vara.

Intr-o noapte rece de ilustrata

Afara bate atat de tare vantul, se aude si se simte frigul dupa perdea.
Uneori am impresia ca sunt intr-o ilustrata desenata naiv, unde oamenii, casele si copacii au aceeasi inaltime. Mai ales iarna si mai ales noaptea. Cand oamenii cara cadouri sub brat chiar daca au trecut sarbatorile, betivii au nasuri rosii si lucioase, cainii plimbati sunt toti alb cu rosu si au cozile pe sus, trecand pe langa felinare.
Intr-o ilustrata nu au loc decat intamplari obisnuite, oamenii de pe patinoar cad, impiedicandu-se in fularele colorate si lungi, masinile lumineaza cu farurile ninsoarea si pe ferestrele caselor se vad familii mancand fripturi in bucatarii micute, cu perdele galbene la geam. Si orice intamplare marunta se tine minte. Nu inteleg de ce nu pot uita un moment de acum vreo noua ani, cand a fost Marele Polei si trebuia sa mergi tinandu-te de gardurile vii. Atunci m-am tinut de mana cu un nene cu un tort in mana si am avut grija unul de altul pentru ca tortul trebuia protejat cu orice pret si eu nu aveam echilibru deoarece aveam cizme cu toc. Si nu ne cunosteam, dar ni se parea perfect normal sa ne ajutam. Si de atunci ori de cate ori vad ilustrate naive sau aud pomenindu-se de "polei" ma gandesc la intamplarea asta banala si nu inteleg de ce uit lucruri mult mai importante, dar asta nu. Poate pentru ca unii oamenii ma fac sa ma simt intr-o ilustrata si altii nu.

Cum sa avem urechi mari

Atatia oameni de cunoscut, imi vine sa ma iau cu mainile de cap pentru ca sunt prea multi si mi se pare ca o sa ies in pierdere daca sar vreunul. Chiar si aia negativisti si pesimisti, vorbesc asa frumos despre ura, sange, urat, rani, moarte, plictiseala totala incat iti vine sa-i tot asculti. Si uneori e placerea masochista de a sta de vorba cu cineva care gandeste invers decat tine, pe care iti vine sa-l contrazici la tot pasul, dar te abtii si taci si inveti sa lasi oamenii sa fie.
As vrea sa-mi pot permite sa nu ma duc macar un an la munca, sa-mi iau o bancuta si sa stau zilnic pe diverse strazi, sa-i tot ascult pe toti, despre una-alta, despre bunicii lor, mari si tari, cumparaturi, durere, vise, despre razboaie, despre cat de fericiti sunt cand gatesc, cum l-au cucerit pe sot, cum au pierdut marea lor dragoste, cum isi pierd viata nefacand nimic si eu sa tot ascult pe toata lumea, nefacand nimic impreuna cu ei pana cand urechile mele o sa devina parti privilegiate ale corpului meu si o sa le fac vesminte din purpura, imparatesti, devenind stapane peste mine.
Asta pentru ca de multe ori intrerup oamenii din vorba ca sa vorbesc despre mine.

Am scos butonul de "control"

Sa fim seriosi, orice problema e marunta, daca nu e legata de sanatate. Si cand e o problema de sanatate, trebuie sa mai facem si scenarii vesele, nu numai din alea gri si pline de lame zgrunturoase.
Cred ca dorintele se indeplinesc mai repede daca nu ne tinem cu dintii cu ele. Cred ca nu mai trebuie sa fim atat de incrancenati si incordati, de parca stam sa fim aruncati din arc.
Cred ca trebuie sa facem macar 100 de pauze mici zilnic, sa stam cu picioarele pe birou si sa ne gandim la ceea ce putem face pentru noi. Cred ca fiecare ar trebui sa se gandeasca cum sa faca bani din ceea ce-i place. Cred ca ar trebui sa lasam lenea si confortul la o parte. Cred ca ar trebui sa construim mai multe case pentru pasari, toate se vor aduna la un moment dat si vor forma o casa pentru noi. Cred ca ar trebui sa nu mai fim asa seriosi cu noi insine, sa nu mai cerem atat de mult de la cei din jur, sa nu mai facem din orice o problema de viata si de moarte. Cred ca ar trebui sa nu mai incercam sa mearga lucruri si oameni care nu-s functionali in lumea noastra. Sa nu mai reparam nimic!
Cred ca nu sunt din nastere obsedata de control si de asumarea responsabilitatii. Cred ca e ceva ce am invatat pe parcurs. Ei bine, nu mai vreau sa fac asta. Vreau sa las lucrurile sa se mai intample si de la sine. Pentru ca nu mai vreau sa-mi fac griji noaptea, cand toate pisicile din ganduri sunt negre, pentru orice nimic care devine din gamalie de ac ditamai elefantul. Elefant negru, evident, nu alb.
Pentru mai multi elefanti albi!

M-am uitat din nou in jur

Azi cum mergeam, cum ma-nvarteam, tot dadeam peste un om care avea o ata lunga ba pe haina, ba pe pantalon, ba chiar si-n cap. Daca acum cativa ani as fi simtit nevoia imperioasa sa-l curat de scama, acum ma bucur cand vad ceva aiurea, nelalocul lui si incerc sa-i vad rostul. Nu cred ca am devenit mai toleranta, doar mai curioasa, mai ales ca in ultima vreme m-am multumit sa vad doar ce e la suprafata si am uitat ca mai sunt si alte lumi sub gheata.
Ata de pe spatele hainei omului cu o sosea in cap, marginita de iarba neagra, semana cu o usa. Avea si prag si vopsea zgruntuita. N-avea vizor, probabil oamenii din haina aceea erau tare increzatori.
Ata care atarna din cracul de pantalon negru al doamnei artifical de blonda semana cu un intrerupator de veioza. Probabil daca tragi de el, pantalonii doamnei se aprind si devin si ei blonzi.
O ata atarna pe cotul unei maneci si facea ca haina ca sa arate ca un pamant arid si crapat. Probabil venise apocalipsa pe haina aceea.
E un noroc ca oamenii poarta haine inchise la culoare iarna, vara cu greu vezi scame colorate si lumi paralele pe materialele roz si inflorate.
Nu sunt doar atele insa, sunt petele de pe asfalt ( pata de benzina in forma de om prabusit, care improasca stele prin cap), baltile ( inimi, rinichi, soare cu degete), lucrurile pierdute, gunoaiele si painea pentru pasari, ca o spuma de mare uscata pe pamantul de langa bodega.

Nu cer neaparat raspunsuri

Mai cumpara cineva garoafe in ziua de azi? Mai ales garoafe roz.
De cati bani ai nevoie sa incepi o afacere cu o ferma de lame?
A facut cineva sandboarding? Nu e neplacut sa-ti scrasneasca nisipul intre dinti?
Mai are cineva stari ciudate de fericire in timp ce nu e tocmai fericit?
Cine-si mai aduce aminte despre ce era vorba in cartile cu Haplea?
De ce baile cu picioare/ gheare de grifon sunt atat de scumpe?
De ce nu revine la moda jobenul?
De ce barbatii ( mai exista si exceptii evident) danseaza doar daca ii ameninti, ii imbeti sau le dai bani?
Cine mai are intrebari?

Cum citesc

Klara ma intreaba ce ritualuri de lectura am.
Am foarte putine ritualuri pentru ca sunt un om destul de haotic si dezordonat si nici macar ritualurile nu-mi ies asa cum trebuie.
Cel mai mult imi place sa citesc cu capul in jos si picioarele pe pereti, nu citesc in baie pentru ca stric cartile dar citesc la soare si cel mai frumos ma simt cand citesc pe nisip, pentru ca intra scoici mici in cotorul cartii si le descopar iarna. Citesc orice fel de carte daca ma prinde, poate sa fie de istorie, autobiografie, de biologie sau atlas. De obicei cartile ma prind de degete si raman in mana mea pana le termin. Mirosul de carte veche ar trebui transformat in miros de parfum. Nu scriu nimic pe carti, cand eram mica eram obsedata sa-mi scriu numele pe carti, din 3 in 3 pagini si numele animalelor mele si numele bibliotecii mele care din nu stiu ce motiv obscur se numea "panda peny" (:-\). Acum nu mai scriu nimic pe nicio carte, incerc insa din rasputeri sa nu mai indoi paginile. Asta pentru ca mereu adorm citind si cartea cade dupa pat, printre perne, uneori ma trezesc ca am dormit cu capul pe carte, asa tare sau lucioasa cum e si toate cartile mele au margini indoite sau seamana cu niste acordeoane. Incerc sa ma las si de mancat bunatati cand citesc. Prea multe carti au fost injunghiate cu visine din dulceata si nu au avut pansamente sa se oblojeasca.
Imi place sa citesc cartile care-mi plac mult pe bucatele, ca sa nu se termine repede. Nu pot sa citesc in pat pentru ca mi se face instantaneu somn. Imi place insa sa citesc la lumina veiozei, ghemuita intr-un fotoliu. Imi place sa imprumut carti si ma supar foarte rar daca nu mi se mai dau inapoi. Cartile sunt facute sa mearga, nu sa prinda radacini. Nu le cumperi in ghivece, doar. Nu-mi place sa am biblioteca, imi place sa tin cartile unele peste altele, in munti colorati, oriunde se gaseste un loc liber.

E vreaubruarie

Vreau la mare, vreau un automobil cu 2 picioare, vreau sa ma fac agricultor, sa-mi scutur cu un picior pamantul de pe celalalt picior, vreau sa beau limonada la soare, si tunet pe timp de ploaie, pe o trecere de pietoni peste care nu trec masini, sa caut umbra pentru ca mi-e cald si un bazin albastru unde sa ma scald. Vreau sa stiu sa cos rochii pe care le pot purta si intoarse pe dos, vreau sa cresc un caine mare si negru care nu e, dar pare fioros, vreau sa transform grijile in macaroane si sa le fierb la foc mic, ca sa le mananc la cina, fara sa servesc si un pahar de vina. Lipsa de chef e un mare blestem, am nevoie de un nou totem, pacat ca ii pierd mereu, cate unul pe luna. O stana de totemi mi-ar trebui!

Omnitorincul

Aseara n-am avut ce face si am inceput sa-i povestesc unui prieten despre omnitorinc. Prietenul meu habar n-avea de existenta lui.
Am auzit ca omnitorincul locuieste in fiecare an, in alta capitala. Anul acesta s-a mutat la Madrid. A locuit si in Bucuresti prin anii 90, undeva pe langa Foisorul de Foc. Ziarele nu au scris insa despre el pentru ca nu s-a incumetat inca niciun jurnalist sa scrie despre un subiect atat de imens.
In alcatuirea omnitornicului gasim o neobisnuita combinatie a trasaturilor tuturor oamenilor din lume, trecuti sau netrecuti. De aceea este mai este denumit si "omul-lume", chiar daca nu e ceea ce numim un "om de lume". Unii directori de muzeu d-abia asteapta ca omnitorincul sa moara ca sa-l poata expune intr-o diorama si sa poata scrie tratate despre el. Nimeni nu stie daca omnitorincul este vesnic sau nu, nici macar el.
Deocamdata omnitorincul se tine bine insa, mananca sanatos atat cat il tin banii si nervii, iese cu prietenii, fuge de televiziuni si fotojurnalisti, lasa in fiecare zi amprente diferite pe mobila, incearca sa duca o viata normala, desi lumea se uita la el cu admiratie si frica. Pentru ca a te uita la el inseamna sa te uiti in acelasi timp la toate miliardele de oameni posibile si imposibile. Iar prietenii lui au cea mai grea sarcina, sa fie prieteni in acelasi timp cu intreaga omenire, de aceea o armata de psihologi au grija de ei. Pe ascuns, insa. Omnitorincul ar suferi tare mult daca ar afla ca prietenii lui fac terapie ca sa poata fi prieteni cu el.

Iarna trece mai repede daca dansezi

Daca as fi decis sa ma fac totusi psiholog, cum parea sa scrie eticheta de pe mine, cred ca as fi recomandat tuturor depresivilor, pierdutilor, lunaticilor, oamenilor-lup si sfiosilor terapii prin dans. (dar am preferat sa ma fac pana la urma pacient si sa ma fac pe zi ce trece mai atotnestiutoare, ma prinde mult mai bine rolul asta) Daca te invarti, topai, impingi, rasucesti, zdupai si tropai se pare ca si mintea ta, care este mult mai in ton cu corpul tau decat crezi, face la fel. Si dopurile alea care se formeaza in firavul tau suflet si-ti impiedica intr-un mod neelegant circuitul fericirii in natura sar de la atata miscare in sus, ca niste dopuri de sampanie si pornesc undeva prin univers, zdrentuind taftaua dintr-o rochie extraterestra pusa la uscat.
Nu-s depresiva, nici suparata nu mai sunt, dar dansez de cand a inceput anul de zici ca e singurul lucru care mai conteaza pentru mine si de aia si am o pofta si o energie sa fac milioane de lucruri. Asa ca eu zic sa topaiti pana cand nu mai puteti de febra musculara. Eu ma duc sa ma iau o aspirina si sa mai fac o pirueta.