Curatenie de primavara chinezeasca

Pe 3 februarie incepe luna tigrului si la chinezi e semn ca a venit un an nou si e primavara.
Vreau un ceas gras, cu 5 picioare. Am vazut eu asa ceva, intr-un magazin din trecut, care acum probabil nu mai exista. Magazinele au o viata foarte scurta zilele astea. Candva, in lumea magazinelor, anii astia vor fi tinuti minte drept anii gripei crizate, gripa mortala care a lovit multe case de marcat.
Am foarte multe idei pe care le inghesui deocamdata in carnetele meschine pentru ca n-am rabdare sa le cresc. Vreau doar sa aranjez case, sa pun hainele in ordine, sa dau praful afara si sa cumpar sticlute intunecate, de tinut licori dubioase in ele. De unde vine tot praful asta? Daca am putea sa-l vindem am castiga saci de bani de pe urma lui!

Despre prietenii imaginari care sunt in mod cert reali, desi invizibili

Prietenii imaginari nu-s o inventie noua, traiesc printre noi de cand lumea, chiar daca existenta lor n-a fost inca demonstrata stiintific..
Eu n-am avut prieten imaginar cand eram mica. Probabil de aceea am primit unul acum, cat inca ma mai pot bucura de el. Prietenul meu imaginar e invizibil, nu ne intalnim niciodata, pe nicaieri, nici nu pare sa-si doreasca asta, in schimb imi scrie scrisori mici si concise, care imi fac bine.
Imi scrie doar dimineata si noaptea pentru ca este foarte ocupat, mai ocupat decat oamenii obisnuiti care stau toata ziua cu ochii pe ceas, se uita pe geam sau casca. Stiu extrem de putine lucruri despre el, doar cateva amanunte: poarte haine verzi, isi cumpara de la magazin miros de casa-paradis atunci cand acesta i se termina, inchiriaza pisici pe termen scurt si nu va lucra niciodata pentru guvernul prietenilor imaginari.
Asa ca, atunci cand am impresia ca nu mi se mai intampla lucruri bune si neobisnuite , imi vine sa ma scutur si sa-mi bag singura mintile in cap. Sa ai noroc la prieteni imaginari, invizibili, misteriosi si indepartati e clar ca e un dar rar, care nu se da oricui, oricand.

Casa de sub prosop

Racelile au si parti bune. Inhalatiile de exemplu. Daca n-ai casa ta, daca lumea ti se pare mult prea mare si rea, daca esti obosit si vlaguit si te ustura nasul si gatul, te bagi sub un prosop ( de preferat verde) si te pomenesti intr-o lume plina de aburi, pui trei picaturi de esenta de brad si gata, esti in casa ta din padure, facuta numai si numai din conuri si ace lipite cu rasina. E bine aici. Ca intr-un camin prietenos de hobbit, intr-o baie unde esti in siguranta, pentru ca nici capcaunii, nici lupii nu au cum sa treaca de usa ei invizibila pentru ca-s prea mari sa intre intr-un asemenea degetar. Aici te invaluie o ceata buna si prietenoasa si pielea ti se face la fel de frageda ca a unui copil de cozonac.
Nu-s racita dar mi-e dor de apartamentul meu plin de aburi si ace invizibile de brad :)

Oamenii dezordonati nu devin dictatori

Ordinea este foarte importanta in viata mea pentru ca lipseste cu desavarsire. As vrea sa se studieze ADN-ul oamenilor dezordonati. Printre aminoacizii lor se gasesc probabil sosete desperecheate, haine aruncate, cani nebagate in dulap, la locul lor si farfurii cu coji de portocale vechi de 2 zile.
As vrea totusi sa preaslavesc haosul si rolul lui important in viata unui om. De cand sunt dezordonata am devenit foarte agera, am invatat sa privesc totul ca un vultur si sa ochesc obiectul care-mi trebuie in noianul de lucruri colorate si diferite. Viata mea a devenit un joc de atentie si perspicacitate. De asemenea, cand nu gasesc lucrul care-mi trebuie, sunt fortata sa devin creativa si sa gasesc un inlocuitor potrivit pentru el. Pentru ca e greu sa gasesti substitut pentru portofelul cu bani, atunci cand nu e de gasit.
De cand sunt dezordonata sunt foarte toleranta si permisiva. Eram si inainte, dar acum sunt culmea! Daca nu ma mai enerveaza un cearceaf bine intins, nu ma mai enerveaza nici defectul lui x. Vorba mea actuala preferata este "eh, oameni suntem". Asa ca nu ma mai supar deloc cand oamenii nu-s asa cum mi-as dori eu sa fie ( sau cum le-ar fi mai bine sa fie).
Ma simt in permanenta intr-o tabara de antrenament pentru viata, ca intr-un mini-model a vietii adevarate, unde nimic nu e logic, ordonat sau drept.

Chef de vorba

Acum nu mai am chiar nici o scuza ca nu scriu. Au trecut sarbatorile, vacanta, ziua mea, lenea etc. Acum e momentul sa scriu mult si furtunos. Despre cum tot raman intr-un anumit lift dintr-un anumit bloc, despre cat de copil devii atunci cand te maturizezi, doar ca depinde de tine daca devii copil bun sau copil rau, care chinuie pe toti din jur, despre extraterestrii de sapun si paianjenii din cuptor, despre cum sa-ti bagi mintile in cap atunci cand nu mai raspund deloc la telefon si tot asa. Singura problema e ca am mai degraba chef de stat la povesti la o bere sau la o tarta mare, mare cu mere, decat de scris.

H de la Hepilescu

Am cunoscut un om pe nume Hepilescu. Traieste in cea mai oribila casa din lume, are cea mai oribila viata din lume ( din punctul meu de vedere) si totusi este extrem de fericit. Locuieste intr-o casa plina de tantari si plante inamolite si ude, se scarpina mereu din cauza muscaturilor si toate hainele lui au o ciudata nuanta verzuie din cauza umezelii. Ii picura mereu nasul, pentru ca undeva in cap, robinetul a fost lasat deschis din greseala inca din copilarie de o dadaca nepriceputa. Si in loc de caine sau pisica, are un liliac obsesiv-compulsiv, care-l pocneste peste degete cu o lingurita atunci cand nu spala vasele imediat dupa ce a mancat. Si totusi este un om mereu zambitor si bucuros, mai fericit decat multi oameni care traiesc in case insorite, cu lucruri colorate, caini iubitori sau pisici umflate. Poate fericirea nu sta totusi intr-un nas sanatos si un soare galbenos.

Reminder

Zilele astea inventez noi modele de ibrice, am scapat - nu mai sunt babysitter de pisoi-demon asa ca pot sa ies din carantina si sa scot de prin cotloane toate obiectele care puteau fi sparte, distruse, roase ( adica mai toate obiectele mele), stau de vorba la telefon cu picioarele pe calorifer, desenez pe margini de revista modele de tapet, beau ceai negru si ma uit la filme cu crocodili, scriu povesti despre oameni de zapada ( ca inca e sezonul lor), mi se pare ca beau viata lingurita cu lingurita si e foarte bine. Si incerc sa ma tin la distanta anul asta de oamenii nepotriviti.
Pentru ca
- oamenii neopotriviti nu-s niciodata calzi
- au culoarea gri atunci cand te gandesti la ei
- nu au tot timpul din lume
- nu fac planuri cu tine
- nu stiu cum sa te scoata din carapace
- nu inteleg sau se inteleg doar pe ei
- vor sa fie distrati, ca la circ
 - sunt extraterestri
 - nu simt cand ai chef de vorba si te intreaba mult prea rar cum esti tu
- nu cred in tine
- cred si ei, la randul lor, despre tine, toate aceste lucruri
Sune metaforic dar asa stau lucrurile in realitate.

Din cand in cand

...devin constienta ca am niste super-puteri in plus fata de anul trecut. De exemplu am descoperit ca am puterea sa fac pisoii surdo-muti sa miaune tare, des si hotarat. Sau ma gandesc ca totul e bine si imediat, totul se face bine instantaneu, de parca tocmai m-am teleportat intr-o poza polaroid galbena si luminoasa.
Asa ca anul asta pornesc la vanatoare de super-puteri, ca probabil mai sunt si altele de care n-am habar.