Nostalgii de altitudine

Imi e dor sa locuiesc foarte sus, deasupra tuturor. Am stat foarte multi ani la ultimul etaj al unui bloc foarte inalt. Avea un King Kong prins de paratrasnet, caruia ii dadeam pe furis frimituri in timp ce-mi luam cel mai bun mic dejun: ceai de tei romanesc si paine prajita cu unt si dulceata de 3 feluri. Se vedeau muntii de la geam, se vedeau oamenii care stateau la coada la paine, se vedea chiar si casa unui dictator. Coboram de sus, din cer, doar ca sa ma urc pe cel mai inalt tobogan si sa stau tot sus, sa ma uit deasupra copacilor, la copiii care-mi furau formele de prajituri pentru nisip imprastiate pe jos. Pe masura ce m-am facut mare, am inceput sa cobor. Sa locuiesc din ce in ce mai jos, mai aproape de asfalt. Si in timp ce vecina de sus, care nu doarme niciodata, imi tropaie in cap cu lipsa de eleganta a unui vampir rural, eu stau si-mi amintesc cu mandria unui zeu candva puternic, acum decazut, cum era cand auzeam doar pasii hotilor de antene ce-si lasau grabiti urmele in smoala calda de pe bloc.