Afara bate atat de tare vantul, se aude si se simte frigul dupa perdea.
Uneori am impresia ca sunt intr-o ilustrata desenata naiv, unde oamenii, casele si copacii au aceeasi inaltime. Mai ales iarna si mai ales noaptea. Cand oamenii cara cadouri sub brat chiar daca au trecut sarbatorile, betivii au nasuri rosii si lucioase, cainii plimbati sunt toti alb cu rosu si au cozile pe sus, trecand pe langa felinare.
Intr-o ilustrata nu au loc decat intamplari obisnuite, oamenii de pe patinoar cad, impiedicandu-se in fularele colorate si lungi, masinile lumineaza cu farurile ninsoarea si pe ferestrele caselor se vad familii mancand fripturi in bucatarii micute, cu perdele galbene la geam. Si orice intamplare marunta se tine minte. Nu inteleg de ce nu pot uita un moment de acum vreo noua ani, cand a fost Marele Polei si trebuia sa mergi tinandu-te de gardurile vii. Atunci m-am tinut de mana cu un nene cu un tort in mana si am avut grija unul de altul pentru ca tortul trebuia protejat cu orice pret si eu nu aveam echilibru deoarece aveam cizme cu toc. Si nu ne cunosteam, dar ni se parea perfect normal sa ne ajutam. Si de atunci ori de cate ori vad ilustrate naive sau aud pomenindu-se de "polei" ma gandesc la intamplarea asta banala si nu inteleg de ce uit lucruri mult mai importante, dar asta nu. Poate pentru ca unii oamenii ma fac sa ma simt intr-o ilustrata si altii nu.
10 comments:
unii zic că lucrurile pe care le uiţi nu sunt importante pentru tine. de fapt. deep-down. chiar dacă unele, la suprafaţă, par, sau poate ar trebui să fie.
mda, cred că explicaţia cu ilustrata e mai plauzibilă.
ha!tin minte poleiul ala!la mine s-a intamplat in fatza caminului de arte,pe occidentului.cand am pus piciorul jos din microbuz, ai ghicit, am alunecat!si mai era si intuneric.si pe ferestrele de la camin de unde ieseau aburii de la dusuri puteai vedea lumini de becuri galbene, chioare si puteai ghici reshourile din camere, de langa paturi, si fetele care se sapuneau contra cronometru ca se oprea apa calda si baietzi bubuiau in ushi sa le ramana si lor un strop...si ibricele de -dar aici intram in terenuri necunoscute de tine- cafea si tzigarile winston albastru avec si cele cel putzin patru perechi de papuci din fiecare camera, cumintzi sub paturi!
superba ilustrata ta!merci!
Asta mi-aduce aminte de Generatia X a lui Coupland. Si poate pe "cititorii seriosi" i-ar duce cu gindul la Proust, habar n-am (fiindca n-am citit).
Ceea ce tu crezi ca e important si ceea ce memoria ta crede ca e important sunt doua lucruri diferite. Ceea ce "ar trebui" sa fie important si ceea ce e important pentru tine, din nou, nu coincid.
Cred ca ar trebui sa te bucuri de faptul ca trecutul te trage de mineca in felul asta. E ceva ce ne dorim cu totii, banuiesc.
Eu unul incerc sa-mi desenez in minte ilustrata copilariei. Desi nu e la fel de frumoasa ca asta din poza ta :) Dar nu-i de lepadat.
Si uite ca tocmai mi-am adus aminte de ceva foarte ingenuu din copilarie. Multumesc :)
Pentru ca e mai frumos sa-ti amintesti de oamenii care te-au ajutat. Cred ca-mi aduc si eu aminte momentul, prin 98 sau 99, nu mergea nici tramvaiul 32 pe la Unirii, si toata strada Regina Maria era impanzita de oameni mergand catinel. M-am intalnit cu un fost coleg de gradinita care acum sta in Irlanda si m-am tinut de el. Eh, amintiri. In Canada poleiul e adus de pluie verglaçante/frozen rain, si daca stai pe deal (ca mine), te simti fix ca Sisif pana ajungi acasa. Aici va ma dura iarna pana pe la jumatatea lui martie, daca nu cumva ninge iar pe 30 aprilie, ca in 2007.
Ai perfecta dreptate... exista nopti de iarna care te fac sa crezi ca primavara ar putea foarte bine sa nu mai vina niciodata. Ca intr-un vis, intotdeauna iarna, intotdeauna noaptea.
Luminitza: a mai fost un Mare Polei, cu un an inainte. sau dupa nu mai tin bine minte. Am mers atunci pe jos din Baneasa in Tei, pentru ca masinile nu mai mergeau. N-am cazut tot drumul si am facut buf exact in fata blocului :))
Antoaneta: cred ca-mi amintesc cu mare, mare placere de momentele de ajutoare reciproca, sunt atat de rare. ba esti tu cel ce ajuta, ba esti cel ajutat, dar de atat de putine ori e un echilibru intre ajutoarea asta.
Cand citesc ce scrii, ma apuca si pe mine un dor nebun de a scrie...si ma intreb de ce-am renuntat...si cat am de gand sa mai stau in tacere.
Problema cu ce ne amintim din ce ni se intampla o am si eu..n-am inteles niciodata cum selecteaza memoria mea intamplarile...
1) bine te-am gasit
2)fotografia postata mi-a amintit de un calendar cu arta naiva pe care l-am tot tinut pe perete vreo 3 ani
3)citind povestea ta, mi-am amintit de cateva chestii haioase pe care le voi posta poate in urmatoarele zile
@Irène:) Ajutorarea are un clou, nu intodeauna vei primi inapoi de la aceiasi oameni, ci de la altii, care nu au nevoie de ajutorul tau. E o balanta unde nu pune fiecare in mod egal, dar...eu cred ca daca dai, cumva vei primi inapoi, asa ca nu ma uit cand, cat si ce dau, stiu ca cineva acolo sus are grija de asta. Ideea este sa ajuti cand cineva are nevoie de tine.
adriana: bine ai venit!
Audrey: scrisul limpezeste atat de tare lucrurile, eu zic sa te reapuci, nu neaparat pe un blog.
Post a Comment