R de la raceala ( povestea omului vesnic racit)

Omul vesnic racit nu mai arata de foarte mult timp ca un om obisnuit. Are parul mereu valvoi si incurcat, pentru ca sta mereu in pat, rapus de febra dar are ten palid si frumos pentru ca transpira mereu, ca un suedez intr-o sauna. Din nas au inceput sa-i creasca servetele, pentru ca si-a suflat prea mult nasul si in timp i-a crescut o glanda mentolata care secreta servetele de unica folosinta. Unii colegi, mai rautaciosi, nici nu-si mai cumpara servetele, vin si se servesc singuri din rezervorul lui.
Cand omul vesnic racit merge pe strada, servetelele albe de la nas flutura ca niste steaguri diafane, lasand in urma o aroma mentolata de eucalipt si paracetamol care aduce aminte de febra si gust acru de vitamina c, facandu-i pe cei din jur sa-si pipaie ingrijorati gatul "oare ma ustura si pe mine amigdalele?".
Omul vesnic racit e mereu un pic trist, un pic melancolic, pentru ca are mereu o bariera de corali rosii in gat. In loc de scheleti in dulap, are carcase de virusi puse cu grija pe umerase. Si atunci cand telefonul suna "haide sa ne imbatam" omul vesnic racit vede cu ochii mintii paharul de bere rece, simte racoarea lui in gatul lui usturator, si se cutremura, isi mai pune un fular si spune cu voce haraita "nu pot, iar am racit".