Dezamagiri

Imi place mult cuvantul "dezamagire". Nu cred ca sunt prima care observa in continutul lui cuvantul cheie "amagire". Asta inseamna ca atunci cand esti dezamagit, de fapt te trezesti la realitate si  renunti in sfarsit la o iluzie. Nu-s cea mai mare fana a adevarului, cred ca uneori e bine sa tii pentru tine lucruri care i-ar face pe altii sa sufere degeaba. Dar imi dau seama ca ma insel. Pentru ca atunci cand afli tarziu adevarul, e de un milion de ori mai dureros.
Am avut parte de atatea dezamagiri in ultimii 3 ani, incat am simtit la un moment dat sa-mi nascocesc un super-mecanism de aparare. Oamenii ma dezamageau, faceau asta in mod constient si totusi eu le cautam scuze. Nu ei erau de vina, eu eram, sau societatea, buletinul meteo nefavorabil, intamplarea aia de acum x ani, aligatorul albinos, extraterestrii care controleaza mintile sau e-urile din alimente. Daca vreti cumva sa angajati un cautator de scuze, va rog, eu sunt persoana potrivita, fac asta gratis, din pasiune. Apoi colectionez scuzele si le aranjez in rame clasice, pe un perete alb, ca sa le pot privi oricand simt nevoia de a-mi infige cutite in inima.
Nu avem cum sa ne tinem departe de dezamagiri, dar putem alege sa fim sinceri si sa nu ocolim adevarul doar pentru a ramane intr-un loc caldut, dar care nu exista de fapt.

Bacnota de 1000 de dorinte

As vrea ca zilele astea, cat inca nu am creierul din lemn, sa invat 1000 de lucruri noi. Si sa ma intalnesc cu 1000 de oameni care vor sa-mi fie cunoscuti. Si sa port 1000 de conversatii care ai vrea sa nu se mai sfarseasca. Si sa gasesc 1000 de lucruri si persoane pe care le-am pierdut. Si sa am 1000 de idei nemaivazute si nemaigandite. Si sa calatoresc in 1000 de locuri de unde sa ma intorc cu 1000 de suveniruri. Si sa ma indragostesc de 1000 de ori de acelasi om. Si sa incerc 1000 de feluri de-a fi in timpul zilei, dar seara sa fiu mereu eu. Si sa ascult 1000 de cantece noi care spun despre mine ce eu nu stiam. Si sa fac 1000 de prostii, dar sa nu-mi distrug viata de tot.

Lentile pe secrete inutile ( episodul 1)

Am cultivat galbenele cand eram mica. Nu-mi place sa prajesc lucruri. Mi-ar placea sa cresc greieri ( dar sa nu-i vand sa fie mancati). Inainte aveam nevoie de liniste totala ca sa pot adormi, acum imi place sa adorm in bazait de calculator. Imi place sa iert oameni, din pacate unii nu vor sa fie iertati sau nu inteleg de ce ar trebui sa fie iertati :)) Nu-mi dau seama daca am o fire independenta pentru ca asa sunt eu, sau asa m-au obisnuit altii. Imi place sa stric armonia din casele de papusi ( adica sa strecor cate o gorila sau un varcolac in baile papusilor), din pacate pot sa fac asta doar in magazine, pentru ca in realitate nu cunosc pe nimeni care are asa ceva. Am cate o dorinta noua in fiecare zi, nu prea reusesc insa sa le implinesc pentru ca nu ma prea pricep la contabilitate si marketing magic.

Esecul nu e un capat de lume.

D. mi-a adus asta-vara o ciocolata rotunda cu aroma de portocala, feliata in forma de portocala. Nu se deschidea oricum, trebuia sa o trantesti de masa si ea se deschidea ca o floare. Lucru care m-a entuziasmat, pentru ca sincer m-am cam plictisit sa deschid dulciurile in mod clasic. Asa ca m-am dus acasa si am trantit-o de birou  pana n-am mai putut. Portocala de ciocolata nu s-a deschis. Am trantit-o apoi de pat, scaun, masa din bucatarie, dulap, chiar si de parchet, mai aveam un pic si-mi spargeam capul cu ea. Fara niciun rezultat. Asa ca am lasat totul balta, i-am scos ambalajul si am muscat dezamagita din ciocolata ca dintr-un mar. Ca asa sunt eu: dau de ceva nou, incerc, ma lupt, ma blochez de atata indarjire, ma zbat, uit sa ma mai bucur si apoi renunt pentru ca raman fara energie si chef. In loc sa o iau incet-incet, sa-mi acord tot timpul din lume si sa nu-mi iau in serios esecurile :(

Scoate din garaj tractorul zburator si hai sa luam sfecla din Piata Obor!

Anna a cerut poveste despre dorul ala mare, de pe Carul Mare. De data asta am nimerit cerinta, presarata multe cu rime si paranteze, asa cum imi place mie cel mai mult sa scriu :)

Pe Carul Mare nu exista tractoare. Suna bizar, dar e adevarat. Nu exista nici salcii unduitoare, nici motoare tipatoare, nici pisici urlatoare. E un loc cuminte si tacut, cu agricultori asezati toti la casele lor. Toti mai putin unul, un agricultor fara casa, fara pamant, fara iubire, fara nimic. Tot ce avea el era o muzicuta si toata ziua statea cu fundul pe un petec de pamant argintiu si canta despre nimicul din viata lui. Si se tot uita cu binoclul catre Carul Mic ( pentru ca desi nu avea nimic, avea totusi binoclu) unde toti aveau si tractoare si pisici urlatoare si fete agricultoare potrivite pentru el. Si canta puternic la muzicuta, sperand ca dorul lui sa ajunga pana acolo. Dar fetele de pe Carul Mic nu auzeau nimic. Nu pentru ca erau surde, ci pentru ca atunci cand ai planeta plina de tractoare, ai parte in permanenta de zgomot. Si cu totii purtau dopuri in urechi si aveau asupra lor niste dispozitive micute care-i ajutau sa se inteleaga unii cu altii prin scris.
Daca fetele de pe Carul Mic aveau urechile infundate, cele de pe Luna aveau in schimb urechi foarte dezvoltate. Asa ca o fata cu urechi de elefant i-a auzit si muzica, si dorul. Si i s-a facut si ei dor de acel agricultor. Si s-a suit intr-un tractor zburator ( silentios, pentru ca era un mecanism net superior) si s-a dus pe Carul Mare. S-au intamplat multe si marunte, dar pana la urma se pare ca norocul in viata are totusi si adresa celui mai amarat agricultor. Cei doi sunt si astazi impreuna, uneori se suie chiar in tractorul zburator si se duc la cumparaturi in Piata Obor.

Boala nasturilor nebuni

Exista timp pentru toate: timp pentru stricat toate electronicele din jur, timp pentru prins toti virusii si microbii din lume, timp pentru reintalnit cu toate persoanele din trecutul meu dubios etc. Timpul meu de astazi este timpul nasturilor nebuni. Toti nasturii isi doresc sa ma paraseasca si sa-si ia campii spre haine mai verzi. Cos si cos si-mi gauresc degetele ( desi am vreo 3 degetare) si-mi doresc un croitoras viteaz personal care sa faca asta in locul meu si a doua zi nasturele cel cusut trainic pare ca s-a desurubat in timp ce eu dormeam si iar sta sa pice, ca capul in jos. Pana si nasturii de blugi, prinsi in capsele lor, reusesc sa se descuie si sa plece invartindu-se si facand piruete.

Aici locuieste dl. Yeti.

Cineva fara nume a cerut o poveste despre un urs alb care iubeste ceaiul cald si scrisorile scrise de mana. Dar va primi o poveste polara despre Yeti care s-a mutat in Floreasca :)).

Cand Yeti, omul zapezilor, s-a mutat in Bucuresti, prima lui grija a fost sa-si transforme apartamentul din Floreasca intr-un frigider. Si-a facut din calorifere masute de cafea, a scos robinetele de apa calda si le-a pus intr-un borcan pe post de flori argintii, soba din sufragerie a devenit o mini-biblioteca iar aragazul – dulap de farfurii. Pentru ca Yeti nu prea avea bani pentru intretinere si nici nu suporta prea bine caldura. Transpira foarte tare, se usca foarte greu si nu miroase prea placut. Nimanui nu-i place sa aiba parfum de sosete de lana murdare si ude, nu-i asa? Si deodorantul pentru oamenii zapezilor inca nu s-a inventat.
Vecinii lui insa au bombanit. Doamna de la nr. 16 s-a plans administratorului ca vine frig prin perete de la dl.Yeti si ca ea are o colectie de cactusi rari chiar langa acel perete, colectie care nu poate fi mutata pentru ca acesti cactusi rari au nevoie de lumina de estica.
Apoi, domnul de la nr. 14 s-a plans ca Yeti vorbeste prea tare. Ca el e profesor de pian si are nevoie de liniste ca sa auda inspiratia muzicala venind din tavan. Dar ca, in loc de muzica, prin tevi vine vocea groasa a lui Yeti, care pur si simplu striga, nu vorbeste la telefon. Sa-i spuna cineva ca intr-un bloc de oameni cinstiti nu te porti ca-n pestera!
Cand Yeti si-a plantat brazi in balcon, vecina de jos s-a vaitat ca brazii atrag veverite care-i arunca in cap cu conuri si-i fura zacusca pusa la racit pe pervaz.
Administratorul nu mai stia ce sa faca ca sa-i impace pe toti. Mai ales ca Yeti era var prin alianta cu sotia lui si nu voia sa aiba probleme in familie, tinandu-le partea locatarilor.
A venit insa iarna si o minune s-a intamplat. A nins mai mult ca niciodata, zapada a ajuns pana la etajul 5. Toata lumea a ramas blocata in casa, cu provizii alcatuite doar din gogonele si gem de gutui. Pana cand, deodata, usa de la lift s-a trantit de perete si a iesit Yeti cu o lopata uriasa, de profesionist. Intr-o ora, toata zapada era stransa intr-un iglu mare, cu un bar lucios de gheata, unde Yeti dadea din partea casei ceai cu rom, ca sa-si incalzeasca vecinii inghetati, dar fericiti sa se vada scosi din necaz. Dupa aceasta intamplare, toti vecinii si-au schimbat parerea despre Yeti. Ba chiar doamna de la nr. 16 i-a facut cadou unul din cactusii ei, pe care Yeti il tine acum la soare, intr-un cornet de inghetata, la geamul cu lumina estica.

Bonus: am scris despre o fobie inexistenta pe Fishington Post. Nu e chiar poveste, dar poate va place :)

Scoatem din nou blogul din cutia cu amintiri

M-am decis sa fiu un om activ si sa cobor dintre nori, unde e totul perfect, dar din pacate nu se intampla niciodata nimic. Inca n-am renuntat la ideea de a scrie mai des pe blog, de saptamana viitoare o sa postez cate o poveste in fiecare vineri ( n-am uitat de teme), azi am reusit sa pun si butonul de Like pe care tot am vrut sa-l pun de vreo 3 luni de zile. Pentru ca prea m-am lenevit si molesit. Si cu cat stau degeaba si tot spun ca o sa fac si o sa dreg, cu atat nu mai ajung sa fac nimic. Si nu mi se pare frumos sa am blog acoperit de iedera cand am o intreaga colectie de foarfeci in fiecare dulap. Pe de alta parte, cu cat scriu mai multe posturi, cu atat imi vine in minte o frica oarecum ilogica: oare ce reactie o sa am cand o sa ajung la un milion de posturi? O sa ma simt ca o risipitoare de cuvinte?

Cere-mi un deget ca sa-ti dau toata mana

As vrea sa putem inlocui orice cu orice. Daca nu avem sireturi curate, sa putem pune taietei la adidasi. Sa ne punem mure in loc de ochi atunci cand nu vedem bine, cutii in loc de sertare, vulcani in loc de aragaze, sa fim parte din tot si totul parte din noi, fara sa ne ucida. Si cand ti-e foarte drag de cineva, sa poti face schimb de inimi, plamani, urechi, cu el, sa te poti transforma intr-o creatura ciudata de care nu rade nimeni, pentru ca oricum toti oameni sunt facuti din parti de imprumut. Nu mai e nimeni intreg, asa cum imprumuti o carte, sa-ti poti da degetele si sa uiti cui le-ai dat, sa-ti atasezi un telefon in loc de creier, ca sa-ti poti suna telepatic prietenii si sa-i intrebi: degetul meu mic e la voi?