Imi trebuie un oras ca-n filmele SF pentru copii

Imi trebuie un oras cu oameni cu capul in nori. dubios de prietenosi. Care scot capul pe geam si te invita la un jeleu, chiar daca nu te cunosc ( si tu te duci, pentru ca e genul de oras unde e ok sa faci asta, fara sa te temi ca jeleu e nume de cod pentru ceva oribil).
Imi trebuie un oras unde oamenii fabrica singuri bani. Pui masina de fabricat bani in bucatarie, langa cuptorul cu microunde si masina de spalat vase, si te pui pe tiparit. Cine e harnic si scoate bani pe banda rulanta, e bogat. Cine e lenes, n-are.
Imi trebuie un oras unde oamenii au suparari de scurta durata si orgolii dezumflate. Unde oamenii care spun minciuni care dor au o nuanta verzuie, ciudata, astfel incat ii poti recunoaste de la 3 kilometri si te poti feri de ei. Unde casele sunt toate izolate fonic si poti urla pana nu mai poti, poti bate la tobe si poti sa trantesti ibrice pe jos fara sa ai treaba cu vecinii. Unde cumperi dopuri pentru urechi doar pentru ca vrei sa-ti auzi mai bine gandurile.
Imi trebuie un oras-jungla, cu paduri pe bloc si sub bloc, cu duhuri vegetale, fara asfalt, cu masini zburatoare verticale, in forma de pixuri futuriste, care se conduc singure, functioneaza pe baza de aer si ocupa putin loc.
Bine macar ca orasul asta este aici, in capul meu, si nu este in totalitate inexistent. Asta inseamna ca s-ar putea sa-l transform si pe el in realitate, asa cum am reusit cu multe dorinte in trecut.