Ma intalnesc in fiecare zi, la metrou, cu cativa oameni ce au, intamplator, acelasi drum ca si mine in timpul saptamanii. Ma gandeam azi: cat de multe poti afla despre un om, in doar cateva minute, fara sa vorbesti vreodata cu el, trebuie doar sa fii atent si sa-ti imaginezi ca in clipa aceea el e cel mai important lucru din univers.
I-am observat cand erau raciti, dar isi terminasera servetelele, cand se certasera cu cineva, ce citeau, daca era vorba de o carte despre afaceri, autobiografie sau SF. I-am observat stand pe peron cu un iubit sau o iubita, apoi, peste cateva luni, cu alt iubit si alt iubita. Si cum isi iau ramas-bun, rece sau cald. E un baiat care mi s-a parut intotdeauna foarte ciudat. Cu prietena lui, ciudatenia lui devenea induiosatoare. Fiecare despartire de ea era ca o despartire inainte de razboi, cand el pleaca departe, spre moarte, si ea ramane in orasul bombardat, obligata sa lucreze la o fabrica de cauciuc. Unii au ticuri, isi frang mainile, se joaca solitaire pe telefon, unii au sireturi rupte, fulare de dinamovisti si manusi gaurite.
Din cand in cand ma intristez. Poate sunt egocentrica, dar mi-ar placea sa stiu ca macar din cand in cand, pe peron, exista cineva care sa se uite curios si atent la mine. Nu pentru ca vrea ceva de la mine, ci pentru ii place sa ghiceasca ce se ascunde in spatele unui strain. Orice observator merita sa fie si el obiectul observatiei din cand in cand, asta il va face sa fie un observator si mai bun.
Asa cum i-am zis unui prieten acum ceva vreme, in timp ce se plangea ca-l tot intrerup: Nu pot sa te ascult bine daca nu ma lasi si pe mine sa vorbesc!
No comments:
Post a Comment