Cum sa pierzi un barbat 1

Saptamana asta scriu despre cele 7 moduri prin care poti sa pierzi un barbat.
Pe barbat l-am pierdut la o terasa, pe malul unui rau. Stateam si ne beam limonadele si vorbeam despre echinoctiul de vara care tocmai fusese. El vorbea apasat si plin de cinism, eu ca de obicei eram blanda si impaciuitoare. Doar nu era sa ne certam din cauza naturii! Noi nu stiam ca in acel rau, pitit dupa o piatra, isi avea salasul un pastrav rau-voitor, plin-solz de proaste obiceiuri. El pandea oamenii de la mese si cand prindea un moment prielnic, se arunca in sus, facea un cerc plin de apa in aer, lovea amarnic paharul de limonada cu vajnica lui coada, acesta cadea, se spargea si improsca bietii oameni cu bucatele de pulpa de lamaie si miere netopita. Pastravul se reintorcea apoi dupa piatra lui si-si privea cu satisfactie opera: oameni siderati, murdari, enervati. Barbatul meu pierdut a reactionat total aiurea cand apa acra a aterizat pe camasa simpla, de vara. A vrut sa omoare pastravul. Nu sa-l pescuiasca, nu sa-l injure, ci sa-l prinda cu mainile goale si sa-l stranga de gat. Atunci am hotarat sa-l pierd in padure, in orice prima padure avea sa-mi iasa in cale.

Cand se intampla sa fie frumos

Va spun un lucru frumos, care sper sa mi se mai intample. Sa ma mai trezesc dimineata intr-o camera de hotel din Sighisoara, aflata la mansarda, sa trag perdeaua si sa vad ca afara ninge in tacere. Am stat cu capul afara pana mi s-a inrosit nasul si m-am uitat la acoperisuri.
M-am intors cu o palarie de pirat, la care am poftit intr-o dimineata de vara, in metrou, in Bucuresti si uite ca am gasit-o la Sighisoara. Am purtat palaria si in tren dar la Brasov s-a urcat un tigar caldarar ( sau poate argintar) care avea o palarie mai tare decat a mea, asa ca, rusinata, am decis sa raman cu capul gol.
Nu cred ca mai am melancolie, dar am in schimb 2 kilograme in plus.

Melancolia omului obisnuit

Cand ma loveste melancolia, intru intr-un timp gol, mobilat doar cu lucruri si oameni care au trecut iar nemultumirea si regretele infloresc ca umbrelele.
Imi e dor sa fiu la facultate, mi-e dor de cum jonglam cu toate cursurile in sesiune si aveam energie cat pentru 10 ireni.
Imi e dor de zilele in care saream din pat la 7 dimineata, fara nicio problema. Acum ma trezesc la 8, fac dus si apoi ma pomenesc ca ma asez in pat "doar pentru 5 minute". De fapt mai dorm o ora. Apoi mor de somn toata ziua si nici macar ceaiul negru cu lapte nu reuseste sa ma salveze. Cred ca o sa incep un program de calire, am ajuns o somnoroasa, bolnavicioasa si o plangacioasa. Puful nu-mi prieste.
Imi e dor de primul meu urs, cel cu salopeta cu pisici.
Imi e dor de A., de fapt de mine cea care era cu A. Mi se pare ca acum sunt prinsa intr-un ritm care nu mi se potriveste. Dar schimbam placa, nu e problema :)
Imi e dor sa ascult radio si sa invat lucruri noi, pe care nu credeam ca o sa ajung sa le fac vreodata. De ce pe masura ce implinim mai multi ani facem mai greu lucruri noi? De ce devenim dinozauri comozi?
Nu stiu de ce pe biroul meu sunt imprastiate o multime de cutere, asta imi da o senzatie de rana ascutita.
Am vazut azi cea mai frumoasa poveste in marmura de la metrou. Se leaga oarecum de niste cautari de pe net" om cu vioara si frag de catifea si cerculete in mijlocul capului". Evident, mi-e lene sa o pun pe hartie si din cap se va sterge odata cu aparitia unei noi povesti.
E ultimul meu post melancolic pentru o perioada de vreme.
Plec intr-o vacanta mignona. Ne vedem saptamana viitoare. Cand o sa ma intorc o sa urmeze niste posturi vesele :)

un PS. cu mult sens pentru mine: Regina Neagra catre Alice ( Alice in tara din oglinda): "Cand nu-ti vine in minte numele englezesc al unui anumit lucru, spune-l in limba franceza - si cand mergi, rasuceste-ti degetele de la picioare - si adu-ti aminte cine esti".

Saracie dar si un pic mai multa veselie

Nici nu vine bine mijlocul lunii, ca noi ramanem fara bani. Bolile, dentistii veseli si cizmele noi si frumoase, dar nepotrivite pentru iarna, costa nu gluma :(. Ultimii banuti se duc pe chirie si la supermarket iar apoi ramanem doar cu multe monede de 5 lei prin buzunare. Pana acum nu am fost nevoite sa apelam la monedele din pusculita porc de argint calator pe Marte, pe care mi-a facut-o cadou Ruki cu ocazia venirii sfarsitului lumii, presimt insa ca o vom goli si pe aia cand vom tine neaparat sa ne cumparam brad si nu vom avea cu ce.
Este grav, mi-am pierdut spiritul economic. Nu stiu unde, cand si cum. Dar de la o vreme banii mi se scurg printre degete ca niste tipari speriati.
Dar daca n-am bani, cu atat mai bine. Dupa ce ma voi achita de obligatii, voi vizita niste fabrici de cascaval si ma voi plimba prin Sighisoara, o sa devin antisociala, o sa stau numai in pat, o sa traiesc numai cu ceai si o sa ma uit la toate filmele din lume, cu mica pisica neagra la picioare, culcusita bine in plapuma. Departe de probleme, de oameni care au mereu ceva sa-mi reproseze si sa se supere pe mine. Ne-am atasat amandoua de pisoiul asta ochios, aflat in vizita la noi doar pana in decembrie, care noaptea face naveta intre camera mea si a lui Ruki, pentru ca este adepta egalitatii intre popoare.
Revenind insa la bani, trebuie cu regret sa marturisesc ca mi-am facut caiet de cheltuieli. Cat uram agendele alea oribile, cu coperti verzi, maro sau negre, in care ai mei notau fiecare ban dat si pline de liste precum masa de revelion: ciuperci, 4 paini, coca cola si fanta... tort de inghetata, prajituri diverse, linie trasa 4 milioane. Si iata acum, am ajuns si eu sa ma opresc la aceeasi borna kilometrica. Lucrurile nu vor mai fi niciodata cum au fost :(. Sunt convinsa ca in curand masa de revelion se va gasi si in caietul meu.

In noaptea asta o sa dorm tun

As putea sa scriu postul asta doar pentru mine. Dar nu o sa fac asta pentru ca nu mi-a fost niciodata rusine cu mine, nici macar atunci cand spun prostii.
Stiu foarte bine cum sunt. In mare. Nimeni nu poate cunoaste exact cum este pana cand nu este ranit si-si da seama ca nu merita ce i s-a intamplat. Si-si da seama ce vrea de fapt si ca merita altceva. Uneori, cineva poate uita cum este pana cand iese la o bere cu oameni dragi, pe care ii cunoaste de ani si ani de zile. Pe care i-a cunoscut din intamplare, doar pentru ca o lista a hotarat asta si s-a lipit de ei asa cum este normal ca oamenii asemanatori sa se gaseasca si sa se placa si sa tina legatura apoi. Si ii sunt dragi cu atat mai mult cu cat nu s-a folosit niciodata de ei si nici ei de ea, au fost intotdeauna cei care doar ies si rad si beau si uneori se duc la filme proaste si uneori la o pizza proasta si-si dau cursurile si-si soptesc la examene si pierd ore si ore povestindu-si nimicuri.
Cel mai mult doare cand ii arati unui om cum esti dar omul acela nu te crede, nu te place, trage o concluzie numai a lui si face exact ce te doare si continua asa. Nu am inteles niciodata de ce oamenii care nu te plac se incapataneaza sa se tina dupa tine si sa-ti spuna ca nu esti ok. Tu in 28 de ani de cand tot incerci sa te cunosti se pare ca traiesti in iluzie si nu stii nimic despre tine.
Apoi vine un om, pe care il cunosti de aproape zece de ani de zile, cu care ai ras si ai plans si te-ai imbatat si ai fost cat p-aci sa ai o relatie dar pana la urma ati ajuns doar sa va tineti de mana si-ti aduce aminte de cuvintele pe care le-ai spus acum 10 ani de zile. Nu am sa spun care sunt alea, sunt o fraza magica pentru mine. Si fraza magica, evident, sterge tot si face ca totul sa treaca. Puterea cuvintelor spuse acum mii de ani, cand te trezeai dimineata, te duceai cu ochii carpiti la facultate, mureai de ras pe furis intr-un amfiteatru friguros si apoi chiuleai.
Este adevarat ca unii oameni scot ce e mai bun din tine si e adevarat ca unii scot ce e mai rau. Si e adevarat ca fiecare va trai exact ceea ce pune la o parte din viata, cu toata impotrivirea unora. Iar fostul meu coleg mi-a adus aminte de fraza aia magica. Care de fapt nu e magica deloc. E povestea mea preferata, pe care o uitasem si am ales-o la un seminar de psihoterapie din mai multe scenarii. Imi faceam griji de curand ca nu mai stiu care mi-e povestea. Si, guess what, are final fericit :) E fericirea o iluzie? Evident! Conteaza? Nu. Nu pretind ca stiu adevarul, nu o sa-l mai predic, o sa fiu doar fericita cu oamenii din partea mea de lume. Ca in La vita e bella, cand iubesti pe cineva, ii construiesti o realitate in care el sa fie fericit si-l ocrotesti. Cand il arunci in gura fiarelor, deja nu mai vorbim de iubire.
Stim cu totii ca la bere se spune intotdeauna numai adevarul :)

Circul de animale din supa mea

Cherrytales ne pune sa ne amintim ceva din copilarie.
Nu prea sunt in the mood sa-mi amintesc, desi miercuri m-am uitat la The Polar Express si mi-am adus aminte de niste lucruri.
Daca-mi lipseste ceva iarna, ceva ce am avut doar in copilarie, este sania.
Cand mama ma tragea cu sania si era de obicei noapte, eu stateam pe burta si ma uitam in jos, cum fuge zapada pe sub mine. Cizmele mamei scartaiau, rasuflarea ei se ridica ca un duh de saman care speria lupii si cainii vagabonzi, daca ma ridicam cu burta in sus vedeam luna, mai frumoasa mi se parea insa zapada. Mi se lipeau narile de frig, chiar daca eram infofolita ca un eschimos care mai e pe deasupra si astronaut. Si pe atunci raceam destul de des, dar nu chiar ca acum. Poate pentru ca pe atunci nu descoperisem misterul mumiilor egiptene si al somatizarii. Astazi insa, ca si ieri, beyond the sea isi arata zambetul de ceramica o bronsita cronica.
Apoi ajungeam acasa si mama trantea un pic sania ca sa o scuture de zapada.Si o bagam in casa cu noi, statea in balcon langa brad si dulapul cu tot felul unde-si petrecerea recreatiile pisoiul. Apoi mancam o supa calda, plina cu tarcuri de animale din patrunjel si morcov. Cum nu puteam sa mananc girafe, tigri si cocotieri, lasam intotdeauna verdeata ca intr-un acvariu. Poate daca mancam atunci tot patrunjelul, morcovul si leusteanul acum eram mai tare.
Mie mi-ar placea sa aud o povestire din copilarie de la klara, cantareata cheala si iulia ( care sa puna si poza, cer si poza!)

Calauza

Aseara, mama imi vorbea despre mita si coruptie. I-am zis haide mama sa vorbim despre ceva frumos, ma simt rau, asa ca mama a zambit ocrotitor si a inceput sa-mi povesteasca un film care i-a placut mult, unde toti oamenii buni, inclusiv calauza, erau mancati de lei. De ce sunt mereu calauzele mancate de lighioane, strivite de pietre, prinse in capcane, otravite cu sageti, omorate de prapastii? De ce trebuie sa fie sacrificati exact cei ce te duc unde trebuie si taie gramezi de liane pentru tine si carora nici macar nu le asculti sfaturile?

Scrie, scrie texte lungi pana sus, la sfantul Ilie

In ultima vreme scriu mai usor pe hartie, decat pe blog. Si cate nu scriu! Ba uneori si desenez. Niste lucruri destul de bizare care pot cu usurinta sa insemne totul pentru mine.
Mi-am dat seama ca nu pot fara scris. Pot fara muzica, imagini. Cand insa nu pot sa insir doua cuvinte care sa ma multumeasca, cand ma simt blocata si nu pot sa am idei, mi se pare ca traiesc o tragedie, ceva mai groaznic decat orice relatie de iubire care s-a terminat. Nu cred ca am vocatie de scriitor, pur si simplu am gasit ceva ce ma face fericita in orice moment. Nu un hobby, ci un mod de-a fi. De aceea am nevoie de singuratate si liniste cand scriu, am nevoie sa fim lasati doar eu cu el pentru ca sunt un om demodat si cred ca intr-o relatie, chiar si intr-o relatie dintre un carnet si stapana lui, e nevoie doar de doi, nu mai multi.
Carnetul meu e cel mai sever critic, cel mai antipatic si capricios cititor, cel mai entuziast admirator si numai vederea lui ma linisteste subit. E unul din cele mai valoroase lucruri ale mele, pentru ca nu e un jurnal, nu e un roman, nu e plin de nuvele, ci plin de tampenii, lucruri fara sens, oase de povesti, observatii, personaje cu sau fara cap, declaratii, uimitoare inventii ireale si aduceri aminte. Uneori fara metoda, uneori fara chef, uneori cu prea mult chef, la nervi, la bucurie, la tristete, are urme de lacrimi, apa, suc, ceai, mancare, mina de pix, are colturile indoite de purtat in genti si ghiozdane si a inceput sa fie foarte murdar.
Fara dictionar si carnet mintea mea ar fi mult mai dezorganizata si trista si as avea o privire mult mai goala. Acum sta langa mine si se uita pofticios si agitat la degetele mele. Se va linisti insa cand voi termina de tastat.

As scoate comentariile la postul asta :)

O iubire normala

Acum ceva vreme am gasit contul de flickr al unei japoneze indragostita de un american. Ea in Japonia, el in America, in L.A. Nu stiu cum a inceput relatia lor, daca in cursul unei vacante, sau online. Doar am vazut cum japoneza, o fata obisnuita si un pic mai mult artista, isi facea poze, multe poze minunate si le posta pentru el, un american barbos, pe flickr si comenta intr-o engleza proasta si ea la fel de minunata; ce aveau ele atat de minunat era faptul ca nu erau poze inchise, cu simboluri stiute doar de ei doi, ci erau frumoase pentru ca toti necunoscutii se simteau in poveste. Si cand te uitai la ele nu te simteai ca un intrus pentru ca le doreai ca relatia lor sa dureze si ti se facea dor sa ai si tu o relatie normala si o dragoste atat de puternica.
Fericirea ei a fost atat de mare cand a obtinut viza si cand s-a dus sa locuiasca acolo, cu el. Numai ca acolo i s-a facut dor de Japonia, nu se simtea acasa, fara green card nu putea sa se angajeze, pozele lor, facute acum impreuna, nu mai erau deloc minunate. Asa ca s-a intors in Japonia iar eu m-am gandit "o sa se desparta". Dar nu s-au despartit si acum e randul lui sa-si incerce norocul in Japonia. Intre timp ea face din nou poze minunate pe care le pune pe flickr pentru el. Si zice ea:
Don't kill my red heart,,,,,
Nobody is able to bother our relationship...
Distance
Country
Tears
Visa
Ocean
Sky
Smell
My negative brain
Asta nu e o poveste iesita din comun, e o poveste normala. Imi plac oamenii care incearca.

Cum se estompeaza un baietel

Aceasta este povestea unei estompari in miez de iarna, intr-un cartier de blocuri de 4 si 8 etaje, langa un parc cu un lac inghetat.
Un baietel care obisnuia sa ia lectii de pian intr-un bloc fara lift, cu o profesoara de pian 1/2 surda si 3/4 bolnava de nervi, este personajul principal.
Intr-o zi, baietelul se ducea amarat la lectia de pian, avand acea expresie de om care se duce sa-si faca o gama sol de injectii. Mama ii observase entuziasmul lipsa inca din hol, dar ca orice mama adevarata, care stie ca viata nu-ti ofera numai placeri si toata lumea, chiar si baieteii, trebuie sa respecte acest principiu, nu simtise nici macar o parere de rau. Asa ca il zorise sa plece si chiar ea insasi ii pusese fularul la gat.
Acum baietelul traversa parcul cenusiu si incerca sa faca cerculete din rasuflarea lui care ii iesea ca un fum pe gura. De fapt incerca sa faca aerul inghetat sa-i intre cat mai adanc in gat pentru ca gatul sa i se inroseasca si el sa ramana bolnav in casa, departe de pian, scoala si alte lucruri neplacute.
Atunci a observat un afis lipit pe un cos de gunoi vopsit intr-o culoare primavaratica. In afis mergea si totusi statea un calaret, din care nu mai ramasese insa mare lucru. Umezeala, praful si timpul il estompasera si-l mancasera ca pe o felie calda de paine cu unt. Dar calul inca se vedea si era exact tipul ala de cal pe care toti copiii il iubesc si vor sa-l aiba desenat pe penar, cutia de biscuiti, tricou si ghiozdan.
Baietelul s-a uitat inspre afis si apoi inspre blocul unde statea profesoara de pian, aflat 10 metri mai incolo. La etajul 3, o perdea de culoarea mustarului fusese trasa si un cap albicios de femeie severa il pandea si-si fabrica repede o predica ( copiii cuminti nu merg prin parc dupa lasarea serii, in parc sunt criminali, un copil cuminte vine la pian pe langa alimentara si restaurantul "pofta buna"). Asa ca, nu stie cum-necum, baietelul a reusit sa respire atunci ca un magician si sa faca in aer un rotocol de fum din rasuflarea lui, care a intrat in calul din afis. Si imediat, un pic estompat, langa stersul calaret a aparut un baietel sters, din care se mai putea vedea doar un picior si varful capului. Si imediat, baietelul s-a simtit un pic altfel. S-a simtit un pic ca tatal lui, cand se ridica din fotoliu sa plateasca lumina, cumva nepasator, cumva nefericit, cumva indiferent ca trebuie sa faca asta.
Baietelul a pornit apoi mai departe, a trecut si peste lectia de pian, apoi a mers la scoala, apoi a intrat la o facultate buna si s-a casatorit, a facut copii, i-a trimis si pe ei la pian, a castigat multi bani, a ajuns chiar si decan. Dar daca il rogi sa-ti povesteasca o intamplare din copilaria lui, o sa-ti spuna doar intamplari care s-au petrecut inainte de acea seara de iarna.
Intre timp, in afis, calul s-a umplut de copii estompati. Si daca voi credeti ca asta e o poveste trista, eu va spun ca nu este. Pentru ca eu zic ca mai bine sa-ti lasi in urma copilaria pe un cal desenat, aproape invizibil, decat, de exemplu, in sala de mese a restaurantului "pofta buna", in vazul a 40 de oameni sau in timp ce esti intr-un supermarket si cumperi peste cu reducere.

Rum & coca-cola

Unii incerca tot, macar o data.
Mie-mi place sa explorez tot felul de situatii neverosimile macar o data.
Nu vi s-a intamplat niciodata sa simtiti ca facand ceva ati schimbat ceva, ati lasat o lume in spate si ati intrat in alta camera?
E ca o pacaleala, intri in diferite lumi si dimensiuni pe care de obicei viata nu ti le scoate in cale.
Cum ar fi sa fie dupa-amiaza si sa bei rom si coca cola in timp ce faci epigrame ( si asculti evident melodia adecvata)? Apoi sa-ti pui cizmele de cauciuc si sa te duci in piata la Obor de unde sa-ti cumperi o rochie de seara, din voal, chinezeasca, care miroase a papuc dat cu naftalina si a superman din plastic, pe care sa o porti duminica dimineata, in timp ce-ti iei micul-dejun pe acoperis. Un mic-dejun alcatuit din vin, piscoturi si budinca englezeasca peste care cad frunze galbene din copacul dintr-o specie necunoscuta.
Pare o lume fortata si improbabila, nu? Dar e posibila si mi-ar placea sa trec in ea. Daca n-am curaj si bani sa calatoresc prin jungle si savane africane, macar prin mici intamplari casnice salbatice sa trec. Imi scriu scenariile deja.

De unde au aparut toate borcanele astea, iubito?

Desi sunt un om destul de rezervat si discret, exista anumite persoane, pe care nici macar nu le cunosc bine, care ma fac sa deschid larg in fata lor toate dulapurile pe care le gasesc in mine si sa pun tot ce gasesc pe masa. Oricat de penibil, dubios, rau, dezgustator, siropos ar fi continutul din borcane nu ma simt stanjenita deloc, ba dimpotriva, ma inveseleste. Si mi se pare normal si nu mi-e rusine sa fac asta, fara sa-mi pese de consecinte, fara sa ma intereseze ca asta i-ar putea indeparta. Poate ca uneori nu vrei sa stii totul despre cineva, poate chiar e bine ca o femeie sa pastreze mereu ceva ascuns, dar chiar ai nevoie ca din cand in cand sa lasi misterul la o parte si sa fii ceea ce nici nu banuia nimeni ca esti. Un fel de terapie facuta de mine insami asupra mea :)

Cum sa scapi din prins(oare)?

Street art by Blue

Pentru toti bonzaii uscati, pentru toti barbatii pietrificati, pentru toti cateii legati, pentru toti ministrii patati, pentru toti gogosarii murati, pentru toti vulpoii ne-turbati, pentru toti pantofii purtati si pantalonii in tur lasati, pentru toti covrigii nesarati, pentru toti copiii suparati si pentru toti banii prin autobuze furati, pentru toti cei prinsi de un fir, de o ata, de o panglica hoata, care nu pot da nici inainte, nici inapoi, nici in sus, care nu pot bea vodka cot la cot c-un rus si nu pot sa dea din colt in colt pana ajung la peretele opus.
Cand te simti prins, ce poti face oare? Poti crede in abandonare, sa astepti pana cand te scoate de acolo o intamplare intamplatoare, sau iti poti imagina cum ar fi sa evadezi in sus printr-o simpla alunecare. Ca apoi totul e mai simplu, chiar daca e posibil sa dai gres din prima si sa ajungi intr-o tara unde nu-ti prieste clima.

raceala asta ma face sa vorbesc in versuri.

Febra-zebra

Am febra. Sunt confuza si parca am piele din ceata. Scriu mecanic si cred ca in curand o sa inceapa sa mi se para lucruri. Febra ma amuza intotdeauna. Dincolo de starea de rau si de oribila senzatie ca am niste bile de foc in nari, ma asteapta intotdeauna o stare imensa de usurare si libertatea de a spune orice doresc, de a fi fragila fara a-mi cere nonstop scuze pentru asta si de a putea sa arat oricui tot ce-mi naste mintea. Exista un singur inconvenient: oamenilor le e mila de tine si de ideile tale iesite din delir.
Asta e, fiecare toamna cu raceala ei. Parca o tine intr-o trusa speciala de prim ajutor. Nasul care ustura invelit in vata si rezervele de servetele in cutia cu cruce rosie.
Drumul spre casa o fie dramatic. O sa incerc sa razbat prin multimea de oameni intunecata, in timp ce buzele mele arse si-ar dori un pic de apa. Si cand voi ajunge acasa la ai mei si interfonul va fi stricat si eu nu voi putea sa intru in bloc, ma voi rezema de peretele aspru si voi simti ca ma sfarsesc, fara sa mai am putere sa ma feresc de vecinul de la 8, cel vesel, sportiv si mereu dornic sa faca o multime de complimente stupide.
Ma duc la mama sa ma ingrijeasca ca sa fiu sanatoasa maine la dentist, desi nu mai e ca pe vremuri. Acum o sa ma arunce in pat ( mama, nu dentistul), cu o pastila si o cana de ceai si o sa uite de mine, in timp ce eu o sa raman sa zac pe canapeaua ce o sa scartaie la fiecare miscare si o sa-mi macine nervii.

Despre singura gogoasa care nu a aparut in ziarul care se distribuie gratuit

Ieri, in timpul orei 22, la etajul 6 al unui bloc verzui, o femeie facea o criza de nervi pentru ca faina era proasta si gogosile nu cresteau. In acelasi timp, in statia de metrou Eroii Revolutiei, un bodyguard era inghitit de o gogoasa. De fapt, nu doar bodyguardul, cat intreaga statie era inghitita de aluatul pufos si nimeni nu intelegea daca asta e sfarsitul. Si, desi disperarea tuturor celor care se aflau acolo, vreo 20 de oameni care se indreptau spre casele si magazinele de langa casele lor, era destul de mare, probabil in capul tuturor nu se putea sa nu apara cu litere mari si negre gandul ca sa-ti dai viata inghitit de o gogoasa este un sfarsit stupid.
Gogosile nu sunt un lucru serios.
Gogosile nu sunt desert regal, nu exista rochii de seara de culoarea gogosii iar ochii iubitei nu o sa aiba niciodata acel maro de gogosi mici, pripite, fierte in ulei. Gogosile sunt caraghioase, sunt nesanatoase, sunt copilaroase si pofta de gogosi se iveste de obicei doar atunci cand treci pe strada pe langa o gogoserie.
Dar eu iau in serios gogosile si povestesc despre ce s-a intamplat in statia de metrou.
Aluatul se umfla, coca ii lua pe sus pe oamenii care se simteau ca in burta unui om obez, saltati in dreapta si in stanga de valurile gumate, impestritate de cartele nefolosite de degetele profane ale calatorilor si mainile care fluturau mansetele albe ale casierelor. Nenorocirea a durat cam o ora. Ce e important insa pana la urma este ca oamenii aceia s-au salvat, mancand din aluatul monstruos. S-au ivit si eroi, cum este de exemplu domnul acela slabut, care mananca doar un ou fiert dimineata si chiar si atat era prea mult pentru el, care acum insa a mancat peste 3 kilograme de coca, salvand astfel un vanzator de fornetti prins printre tavele de pateuri congelate.
A doua zi, in ziarul care se distribuia gratis la metrou, cea mai importanta stire era despre o vedeta care-si facuse o operatie complicata si revolutionara de catre un chirurg estetician de interior - ii fusese instalata o oglinda speciala in spate astfel incat toti ii puteau vedea "interiorul" sufletului, adica un peisaj idilic cu colibri si flori exotice, ca doar orice persoana frumoasa la exterior trebuie sa demonstreze tuturor ca este frumoasa si in interior si ca oricine poate sa faca operatii estetice chiar si acolo.
Nimeni nu scrisese nimic despre gogoasa de la eroii revolutiei. Ca doar, daca e sa privesti lucrurile optimist, nu se intamplase de fapt nicio tragedie si, dupa cum bine se stie, gogosile adevarate nu sunt un lucru serios. Sufletul unei vedete este insa un lucru extrem de serios.