Cand esti mare te gandesti la cum era cand erai mic

Cand eram foarte mica, eram foarte serioasa si activitatea mea preferata era sa sa stau pe canapea si sa ma uit la caricaturile lui Daumier. Grotescul lor ma fascina. Deseneam si eu cu cariocile mele mov, dar nu figuri de oameni. Am dat peste un astfel de desen de curand si mi s-a parut un desen de copil cu probleme de personalitate. Era o casa cu un stil arhitectural foarte ciudat, avea galeti in loc de ferestre si rotite in loc de fundatie. Si in pivnita avea un fel de cimitir. Cred ca eram vampir cand eram mica.
Cand eram foarte mica nu prea avem chef de joc. Acum ca sunt mare, m-as juca fara oprire, dar, din pacate, oameni cu care sa te joci gasesti foarte greu. Dar foarte greu! Iar oamenii care sa-ti dea ei idei de joc din proprie initiativa sunt si mai rari. La fel de rari ca lupii rosii.
Tot cand eram mica eram de parere ca buricele oamenilor sunt un fel de vizoare neexploatate. Altfel ocupa loc degeaba in corp. Nu stiu daca acum am alta opinie. Apropo de vizoare, eu nici acum nu pot sa pricep de ce trebuie sa vedem pe vizor o lume deformata. Chiar si cea mai draga persoana, privita pe vizor, capata infatisarea unui psihopat cu un mic fierastrau ascuns in buzunarul de la piept. Nu se poate inventa un vizor care sa nu fie luat din sala oglinzilor strambe?