Raftul dictatorilor

Cei doi frati gemeni dictatori sud-americani nu s-au nascut in puf, i-am gasit pe o taraba alaturi de alti oameni simpli din plastic. Pe atunci se prefaceau arabi proprietari de saormerie si d-abia isi duceau zilele. Zi de zi, clienti furiosi amenintau ca le distrug afacerea daca nu inceteaza sa vanda saorme care strica burta cumparatorului onest. Dar cei doi frati reuseau sa scape cu cu basma curata din orice intamplare si continuau seria de matrapazlacuri.
Acum stau pe raft in bucatarie si pun la cale comploturi urate: cum sa ne puna otravuri in ceai si sa puna stapanire pe casa, deja au reusit sa-mi imbolnaveasca bietii colegi de apartament in ultimul hal. Acum isi frang degetele de la manutele lor mici si grase de dictatori ticalosi si se gandesc cum sa faca sa nu fie umpluti cu sare si piper si pusi la munca. Au pus stapanire pe raft si vor sa porneasca o revolutie, dar sunt furiosi pentru ca singurul lor discipol este doar o ciuperca ordinara cu cap de lemn.

Imi place

Mie imi place sa ma intalnesc cu oameni si sa nu facem nimic. A inceput sa-mi placa nimicul mult, mult. E ca o plutire pe o saltea pneumatica, pe apa sigura. Atunci sunt impacata eu cu mine, nu mai am dorinte, ci-mi place si sunt multumita cu tot ce am si tot ce sunt. Si in loc sa ma moleseasca imi da o liniste in ganduri asa placuta!

Mie imi place acum sa numesc depresia-confuzie.

Mie imi place sa am placeri de om batran, sa ma plimb la soare pe bulevardul Aviatorilor si sa ma opresc pe o bancuta, sa-mi pice frunze in cap si sa ma odihnesc, mai ales ca toata ziua car cate o plasa incarcata incolo si incoace, parca nu o sa mai termin niciodata de adus lucruri :(.

Mie-mi place sa ma uit in urma si sa vad unde eram si unde am ajuns si sa-mi dau seama ca nu pot face comparatii, ca nu are sens sa am regrete sau sa ma judec aspru. Mie imi place sa fiu fericita fara motiv o secunda mai tarziu dupa ce mi-am amintit de o intamplare urata si sa nu ma consider anormala pentru ca sunt asa.

Mie-mi place sa ma laud ca o sa inventez optimistul utilitar si spun tuturor de el. Si i-am facut si o schita si ma gandesc ca daca o sa cred destul de puternic in el, el o sa si apara si o sa-mi curete cu clor mazga pesimismului in fiecare luna. Multi oameni cred in pesimism si-l considera un fel de realism si cred ca optimistii cred in povesti de adormit copiii. Dar pe mine pesimismul ma trage in jos si-mi distruge tot entuziasmul.

ο Ceti / ο Cet

Noua casa mea naste zilnic paienjeni. Toata noaptea mi-am petrecut-o tresarind, crezand ca o sa ma trezesc cu un picior de paianjen in nas sau cu genele cusute cu panza. Dimineata am pierdut jumatate de ora incercand sa prind un male model cu peste 6 perechi de picioroange cu cana mea verde preferata. E ciudat in noua mea casa, cam frig, dar bine. Doar ca dimineata sunt probleme cu apa calda, totul e intunecos si afara pare mereu ca e primavara. Si din cauza asternutului, patul meu pare o omicron ceti. Nu e de mirare ca ma simt bizar.

Invers

Intr-o curte, pe zidul unui gard, scrie "crist teror". Probabil este o zona "god-free", o bizarro-world, unde totul este invers si albul are nuante de negru. Probabil diavolii isi fac cruce cand trec pe acolo si tin bratari cu iconite la incheietura mainilor lor diabolic sensibile ( alaturi de banderolele adidas, fabricate pentru tenismeni).
Nu vi se intampla sa treceti prin locuri unde lucrurile nu stau cum ar trebui si sa va simtiti ca si cum ati sta cu picioarele in sus si capul in jos? Unde gandurile merg de-a-ndoaselea si ies idei care a doua zi par straine si dubioase?
Habar nu am cum sa evit locurile astea. Nu au semne de avertizare.

Deblocare

La ce te gandesti cand ti se blocheaza mintea si se blocheaza si toate canalele si nu o mai poti goli de toate nimicurile care o infunda? Cum, unde, cand?
Cand ma apuc sa-mi imaginez mi-este greu sa ma opresc, sa ma educ, sa-mi dirijez imaginatia sau sa o cumintesc. Imaginatia mea este un copil salbatic si murdar, cu seminte de plop intre degetele de la picioare si ceara ruginie in urechi. De cate ori trebuie sa o disciplinez ma doare sufletul si simt cum ceva drag si cald mie se raceste, caruselul cu cai albi se opreste definitiv si copiii sunt dati jos, trimisi acasa la lectii prin intunericul parcului.
Sunt un om cuminte care uraste disciplina, care-i respecta pe cei batrani dar deseneaza mustati si colti de vampir dumnezeului Iehova desenat in biblia ilustrata. Sunt responsabila, dar este copilul asta murdar care-mi alearga pe campiile cenusii, pe care nu o sa-l fortez niciodata sa fie de partea mea, nu o sa-l dezvat niciodata de obiceiul de a ma lasa balta cand are chef.

Cand ma blochez imi scriu repede o poveste in cap, fara sa ma intereseze ca e buna sau proasta. Imi povestesc de dragul povestii. Despre ibrice de exemplu. Ibricele sunt lucruri firave impachetate in armuri ordinare. Nimeni nu le trateaza cu grija, pana cand le sare smaltul de pe dinti si le cad manerele. Un ibric fara maner este ca o pisica fara coada. Iar pisicile sunt ibrice cu blana care stiu sa fiarba mocnit, in timp ce motanii sunt adevarate oale de presiune mustacioase.
Uneori deblocarea necesita chiar 100 povesti, alteori o poveste de 100 de zile. Si alteori 100 de ore de somn. Noapte buna!

Inceput de luni

Dimineata, am vazut pe fereastra de la baie, pe antena unui bloc, un soim gras, care tipa fara incetare. Nu am mai vazut niciodata soimi in Bucuresti. Fereastra mea de la baie dadea intotdeauna spre New York, pentru ca se vedeau peretii gri si murdari si se auzeau sirene de ambulante si politie. Era o atmosfera de NYPD Blue. Celelalte ferestre de baie au apendice precum aparate de aer conditionat sau gratii si uneori, prin ele, au incaput infractori chinezi si au spart apartamente. Soimul a fost ultimul amanunt de atmosfera de NY, pentru ca in timp ce-l priveam a inceput sa se auda tare si clar "Desteapta-te romane". Venea probabil din curtea unei scoli, unde incepea scoala in mod specific romanesc. Nu cred ca o sa mai vad de acum inainte Ny pe fereastra mica. Raman inchisa in Bucuresti.
Apoi in metrou am vazut ceva ce mi-a pus un nod in gat si m-a intristat si mi-a intrat in cap. Plutea pe peron un fluture rochita randunicii. Confuz si obosit, a zburat in dreapta, in stanga, in sus, spre un neon, apoi s-a lasat jos, pe patratelele crem, de ciocolata alba comunista si a ramas acolo, cu aripile stranse sus. Ma uitam la el, in acelasi timp se uita la el si un domn in varsta, asezat pe scaun rosu si lucios. M-am gandit: "oare s-a asezat fluturele ca sa se odihneasca sau sa-si astepte moartea sau a murit?" Si m-am gandit sa fac o fapta buna mica si sa ma duc sa iau fluturele, sa ies sus, la soare si sa-l asez pe frunze, sa aiba inca o sansa. Atunci a venit metroul, domnul s-a ridicat si pana sa apuc sa fac un pas, piciorul domnului in varsta a strivit fluturele, l-a rasucit sub pantof, tavalindu-l inainte si inapoi, facandu-l pulbere gri.
Eu nu stiu, domnul in varsta stie daca a facut asta din mila sau din rautate sau din indiferenta. Stiu doar ca este a mia oara cand vreau sa fac o fapta buna mica si nu apuc, pentru ca aman prea mult momentul, pentru ca ma gandesc prea mult inainte. Poate gestul meu nici nu ar fi contat, poate fluturele murise demult. Dar acum ma tot gandesc la el si imi pare rau ca nu am facut nimic pentru o fiinta atat de mica.

Comoditate urata

Uneori, de fapt de multe ori urasc telefoanele mobile. Nu numai pentru ca fac parte din categoria de lucruri care ne ajuta sa fim mai comozi si in acelasi timp mai lenesi si obisnuiti sa intindem mana si sa avem ce vrem si astfel sa ne plictisim mult mai des. Masinariile astea din jurul meu ma fac sa ma simt ca o adormita care isi traieste viata apasand pe mii de butoane.
Eu imi urasc telefonul mobil si telefonul mobil ma uraste pe mine. El este vechi, lent si nu-l motivez niciodata sa dea ce are mai bun din el. Este zgariat de la chei, murdar de la carioci si pixuri si cand imi ploua in geanta, culoarea rosie a vechiului portofel se transfera peste el, umbrindu-i toate orizonturile ( si enervandu-l atat de tare incat se bloca si refuza sa-mi recunoasca drepturile de proprietate si cartela sim).
Uneori cade in cap din pat si devine si mai prost, prostia tinandu-l chiar si 2 zile. Si este mereu infometat si racit, vrea mereu sa se incarce si sa stea cu picioarele in apa fierbinte a prizei. In plus, are o fire rea si-mi uraste ipodul, pe care-l loveste cu salbaticie in gatul alb si-l murdareste cu orice ocazie.
Am impresia ca am fata de el o atitudine cum avea mastera doamna vasilian fata de lizuca; cand ma lasa balta imi vine sa-i zic "gangania dracului" dar imi amintesc ca e doar un telefon si ma opresc. Oricum simte ca nu-l doresc si reuseste de multe ori sa se faca uitat acasa, printre perne, ca sa poata urmari stand in pat "tanar si nelinistit" ( nu numai ca este un prost dar este si un mare fan victor newman) iar eu ma enervez apoi toata ziua pentru ca fara telefon mobil inseamna si fara ceas.
Telefoanele mobile sunt urate dar si infricosator de bune la casa omului dar mi-ar fi placut sa fi trait in acele vremuri cand telefonul fix era un lux si telefonul public era foarte important. Cand domni imbracati elegant ( pe vremea aceea oamenii nu erau asa comozi si isi dadeau silinta sa se imbrace cat mai frumos) in costum, cu alura de Cary Grant, bagau fisele in telefon si vorbeau repede si concis, rezemandu-se de zid si tinandu-si pardesiul pe un brat. Domnii astia pareau mereu ca flirteaza sau transmit secrete de spionaj. Acum incabinele telefoanelor publice gasesti sticle de coca cola goale, eternul graffiti erps pe telefon si geamurile tandari pe jos.

Reiubire

Vorbeam la un moment dat despre reindragostire. Daca e posibil sa te reindragostesti de aceeasi persoana, de mai multe ori. Sa crezi ca nu mai simti nimic si apoi, intr-o zi, mult mai tarziu, sa vezi ca te-ai inselat. Eu ziceam ca eu nu am trecut prin asta. Ziceam ca daca mie imi trec sentimentele pentru o persoana, atunci trecute sunt si nici macar nostalgia lor nu o mai am.
Dar cred ca am mintit si ca stiu si eu cum e treaba cu reindragostirea asta. Si e ceva atat de frumos. Ceva atat de puternic, dupa atatia ani, mai ales ca te loveste din senin, exact ca prima oara, cand nu te astepti.

Atunci si acum

De multe ori nu vreau sa intorc timpul inapoi.
Atunci, in adolescenta, aveam momente cand ma plictiseam si eram ingrozitor de lenesa. Atunci ma plictiseam in timpul orelor, asteptand sa sune de pauza si sa ies pe hol si sa ma uit dupa baiatul care-mi placea. Si as fi vrut sa ies in fiecare zi in oras si sa ma intorc cat mai tarziu acasa.
Acum am stari de lehamite, cand nu mai astept sa sune nimic si nu-mi mai pasa de nimic. Uneori se termina ziua de lucru si tot ce vreau este sa ma duc acasa, sa ma bag in pat si sa dorm.
Atunci exista doar oboseala dupa ora de sport si dupa teza la limba romana. Acum este oboseala dupa o zi de lipsa de entuziasm.
Atunci fericirea mea era un carnet sarac, doar cateva file se invarteau pe spirala: dragostea, hainele frumoase, sa scap de ascultat la ora de franceza, sa fiu draguta.
Acum fericirea mea este mai groasa decat cronica secolului 20. In interiorul meu s-au dezvoltat mecanisme si fluturi care dau din aripi in cele mai insignifiante momente, pentru cele mai mici lucruri. Acum stiu cum se face fericirea.
Atunci ma temeam de oglinzi, zilele in care nu-mi placea cum arat erau dese si dramatice, dar ma uitam cum ma oglindesc in fiecare vitrina si geam de masina. Acum ma uit la cealalta eu si nu o mai judec pentru cearcane, defecte, ma simt bine uitandu-ma la ea. Inca nu tin minte cum arat, daca se intruneste in mintea mea vreun tribunal unde eu sunt acuzata, eu nu sunt reprezentata prin nicio figura, ci apar ca o silueta incetosata.
Atunci nu stiam sa fiu singura, sa fiu cu mine, sa ma multumesc cu mine. Acum nu mai simt o lipsa atunci cand sunt numai eu cu mine. Toate scaunele de musafiri de la masa sunt ocupate si petrecerea este in toi oricand.

Cocori prafuiti

Saptamana trecuta, aproape de asfintit, m-am plimbat prin magazinul Cocor. Prin ferestrele mari, prost spalate, intra lumina portocalie-rosiatica fara sa reuseasca sa schimbe prea mult locurile gri si reci. Nu holurile de tribunal ar trebui sa se numeasca "salile pasilor pierduti", ci etajele magazinului Cocor. Mai ales ultimul etaj, unde gasesti perdele, lampi si covoare, unde linistea miroase a cuvertura si vanzatoarele arata asa cum aratau acum 5, 10, 30 de ani. Sunt vanzatoarele nemuritoare, pe care le gaseai inainte de '89 vanzand paine, lapte, coafand, dand bani la CEC sau stand dupa tejgheaua farmaciei. Care iarna poarta pulovere crem sau gri, pe gat, au parul tuns scurt, siret la ochelari si ciorapi uzati, de culoarea pielii, care mesteca un colt de paine si-si iau masa printre produsele expuse, chiar daca este vorba de sosete sau chiloti. In Cocor, oricate modernizari s-ar aduce locului, ramane acelasi aer vechi.

Eu cred ca atmosfera de vechi se pastreaza si din cauza magazinului de peruci de la parter, care pastreaza in firele de par o amintire, doua, de demult si intra in narile oricarui vizitator Un magazin de peruci romanesc are mereu un aer sinistru. Chiar mai sinistru decat aerul unui magazin de articole de piele romanesti, unde miroase a talpi de urs, a raion de pescuit si interior de masina galbui cu negru.

Nu stiu de ce se numeste Cocor. In copilarie credeam ca vin cocori sa se odihneasca pe acoperisul magazinului. Cocorii care, probabil, se odihnesc acum impaiati in vreo diorama a muzeului Antipa/

Viata e ciudata

Traim vremuri in care boabelor de cafea li se iau amprentele, se recunoaste stiintific ca femeile si barbatii nu au inimi la fel si pisicile devin santinelele tiroidelor stapanilor. Iar eu o sa locuiesc pentru prima oara in Bucuresti intr-o casa imprejmuita de curte, cu tei si piersic. Eu, care am locuit mereu intr-un bloc inalt si blazat si am auzit rasuflarea tuturor vecinilor, o sa pot sa pun flori si sa cresc pisoi cuminte. O sa traversez si o sa ma plimb prin parcul Kiseleff, cu care nu sunt deloc obisnuita, de unde o sa-mi pot cumpara jucarii stupide, gen lupi de plastic si dinozauri. Si o sa fac 3 pasi si o sa ajung la Muzeul Antipa, unde o sa vad toate expozitiile si toate colectiile. Adica sper sa semnez un contract si sa am toate astea :D
Mi-as dori sa vina si vremuri in care Romania sa fie plina de cicade si colibri, gorile si ursi panda. Atunci chiar ca ar fi totul perfect!
Multumiri multe tuturor celor care mi-au trimis mailuri cu case in ele :)

Lectura de protest

Lucia ne cheama sa citim.
Ca sa vada lumea ca inca mai exista oameni care fac asta, ca sa vada directorul televiziunii romane, in capul caruia se invart ganduri de genul: haide sa scoatem cultura afara din televizor si din ochii telespectatorilor, ca am vazut eu in jur ca nimeni nu mai pune mana pe o carte si chiar daca mai sunt cativa stiu eu ca ei nu se uita la televizor, la ce bun sa mai ocupam timpul de emisie cu emisiuni plictisitoare in care niste oameni vorbesc atat de mult si repede, ca in cartile groase, cu scris mic si fara poze!
Nu uitati: maine, marti, ora 7 seara, la poarta din Pangratti a TVR, macar timp de 10 minute.