Lepse peste lepse

Am primit un tag intitulat replici de pomina si de atunci ma tot gandesc la replici celebre care mi-au ramas in cap. Dar eu nu tin minte cuvinte de pomina, tin minte tot felul de amanunte fara sens, total neamuzante :( Asa ca nu prea am ce sa scriu. Dar promit ca daca imi amintesc ceva, scriu repede post.

Primisem si o leapsa "prima carte pe care am citit-o" dar nici asta nu-mi mai amintesc. Cred ca a fost o carticica din seria "povesti nemuritoare", aia cu feciorasul din brusture pe coperta ( iar trebuie sa aduc vorba de calendare :)) - vorbeam ieri cu colega mea despre cum o sa fac niste calendare ecologice scrijelite pe foi mari de brusture uscat ( ea zicea sa fac pe frunze de ficus) si sa inventez o metoda fantastica care sa faca frunza sa se naruie exact dupa ce se termina ultima zi a lunii, un fel de calendare autodestructive).

Si am mai primit acum haaat, o gramada de vreme o leapsa despre ultima carte citita si ultima carte neterminata. Ultima carte citita ( care mi-a placut muult) a fost "Charlie si ascensorul de sticla". Acum citesc "Din inima Africii". Citeam aseara despre gazela Lulu cu un mare paianjen atarnat deasupra capului meu. Si paianjenul citea si el si visa sa mearga in Africa, sa cultive cafea. Mi-a placut sa aflu ca aborigienilor li se pare normal ca un om poreclit Domnul Elefant, dupa ce iese la pensie, sa se duca zilnic in fata custilor elefantilor si sa se uite la ei foarte mult timp. Adica, daca eu seman cu un opossum, mi se pare foarte normal sa las opossumii sa faca parte din viata mea, nu-i asa?

Calendare partea a doua

A trebuit sa scriu eu postul despre calendare! Ca nu am avut ce face! L-am scris si am suparat niste designeri carora trebuie acum sa le fac acum calendare ca sa-i imbunez si sa-mi citeasca in continuare blogul :))) Si bineinteles trebuie sa fac calendare si altora, pe care nu trebuie sa-i imbunez, ci doar sa-i farmec :)) Piece of cake!
Trebuie sa spun ca este o munca foarte obositoare, creativa si ca din mainile mele ies cele mai barbare calendare manuale, care cu greu vor putea fi folosite pentru ca au litere tremurate, scris stramb, uneori sunt ingramadite, alteori sunt stersaturi. Lovely! Tare-mi place! Si imi face si bine la moral. Sunt cu gura pana la urechi scriind despre iulie care l-a facut pe iunie "bou" sau despre cum sa mananci brie din octombrie pe paine.

...
Maine, 27 noiembrie, are loc lansarea si expozitia foto a grupului Expose Photography. De mers si vazut incepand cu ora 18, in clubul Pe Baricade.

Vreau sa fiu om care face calendare!

Calendarele ma fac sa ma simt in siguranta. Faptul ca vad toate zilele insiruite, cu atata siguranta si precizie, ma face sa-mi fac planuri si sa-mi propun lucruri si sa cad pe ganduri si sa ma entuziasmez si sa uit ca nu am de fapt plasa de siguranta si pot oricand sa cad drept in cap.
Pe langa calendare, ma mai fac sa ma simt in siguranta: strangerile de mana ( imi plac oamenii care te iau de mana cand treci strada, nu pentru ca le-ar fi lor frica, ci pentru a te proteja), covoarele de sters picioarele ( pentru ca doar in momentele de liniste si tihna un om isi sterge picioarele de noroi, doar atunci isi permite luxul de a se gandi la ce exista mai jos de talpile lui), camasile de noapte albe ( pentru ca se umfla cand alergi prin casa, ca niste corabii cu panze si sunt un lucru demodat, orice lucru demodat pare ocrotit de timp), lampile foarte mari, ca niste supiere ( au lumina calda si blanda si familiara, iti aduc aminte de vremuri bune, creand in acelasi timp altele noi, in timpuri rele toate luminile din jur devin meschin de mici si neprietenoase si lumineaza stramb, cel putin in amintirile mele). Si ar mai fi, dar astea imi vin cele mai repede in minte.

Vreau ca matur sa se refere la o matura

Imi zicea ieri un prieten ca, intr-un mod ciudat, ii e dor de o perioada in care era foarte nefericit, se inchidea in casa si se juca toata ziua la calculator. Ca acum si-o aminteste ca pe o perioada extrem de frumoasa, care-i lipseste ( desi acum nu e nefericit deloc).
Si eu am o stare foarte ciudata, de nostalgie dupa momente care nu as fi crezut vreodata sa-mi lipseasca. Imi lipseste sa am o gasca de vreo 4 prietene si sa ne facem poze total neartistice si aiurea, in care toata lumea iese hidoasa, dar la care te uiti si razi cu lacrimi. Da da, mi-e dor de poze odioase in care toata lumea rade si se stramba :( .Si-mi mai e dor sa stau intr-o banca si sa scrijelesc pe ea si de faptul ca atunci cand ploua toata lumea lasa urme de ploaie pe podea. Si de zapada care intra pe sub usa de la intrare, pe care portarii, rautaciosi, urati si pereni, nu o strangeau niciodata. Si-mi mai e dor sa am teme pe care sa nu le fac. Mi-e dor sa nu mai am simtul asta acut al responsabilitatii, sa fiu dependenta de oameni mari. Mi-e dor de vremurile in care daca pisicul vomita, eu o strigam pe mama si stiam ca pisicul va fi ok. Mi-e dor sa o strig pe mama cand am febra, cand vreau paine prajita, cand nu are cine sa ma rasfete si sa ma mangaie pe cap, desi eu nu suport asta. Nu mai vreau sa fiu mare si atotputernica si sa am solutii la toate problemele!
Si mi-e dor rau, rau de revista Pif. Si de ouale cu surprize din Franta, care aveau jucarele cu personajele din Pif.

Somn

Ca sa nu mai privesc lumea in dungi maro cu negru, m-am dus sa dorm acasa-acasa si sa citesc "Omul invizibil". Strategia a functionat si acum nu mai privesc lumea nicicum, nu mai fac dungi pe frunte si nici nu-mi mai zburlesc sprancenele si pupilele. Este oricum o lume bizara, unde poti asculta melodii precum "Dinu Lipatti's bones" (The Mountains Goats).
Ca dupa orice perioada aiurea, acum mi-e somn nonstop. Mergeam azi pe bulevardul lung cat o parte de fluviu, uitandu-ma pe sus, in soare si-mi venea sa adorm mergand. Mi-ar fi placut sa ma urc intr-o masina, sa ma asez langa portiera din dreapta, sa-mi reazem fruntea de geam si masina sa mearga, in timp ce soarele intra prin geamul patat si stele de praf plutesc prin aer.

Bai, mi-e greu cu oamenii astia :(

Mi-a fost greu in ultima vreme. Cel mai greu mi-a fost sa ma obisnuiesc cu dezamagirile provocate de oameni. Sau poate cel mai greu mi-este sa ma lupt sa raman asa cum sunt, indiferent de ce mi se intampla si indiferent de cat ma intriga faptul ca exista oameni care traiesc in cu totul alte galaxii si care tot intra in coliziune cu lumea mea. Nu ca as avea ceva cu ei, dar chiar imi fac rau si din cauza lor imi dispar atatea specii de dinozauri dragi.
Tot imi spun ca, indiferent de ceea ce mi se intampla, eu nu o sa ajung genul de persoana care se uita urat la oameni, care se asteapta la ce e mai rau de la ei, de fapt genul de persoana care nu mai crede in oameni. Ar fi trist sa ma pomenesc pe nesimtite ca am ajuns asa. Intre timp imi duc in continuare aparenta viata de om mare si ma plang ca e grea si dificila si singuratica. Si ma plang si de sanatate si bani si nesansa. Noroc ca totul se intampla doar la exterior :) Totul este doar o emisiune data la o ora tarzie.

Vreau

Am obosit, vreau sa vina mai repede vacanta de iarna. Cand eram mica, primul lucru pe care-l faceam cand intram in casa era sa-mi asez manusile pline de zapada pe calorifer. Mirosul de aer proaspat si rece si de zapada ( puteti sa va inchipuiti ca am intalnit un om caruia mirosul asta i se pare urat?) plutea in jurul meu. Cand zapada se prinde de lana se transforma in ciucuri de toate marimile. Nu am mai mancat de mult timp zapada. Mi s-ar parea prea murdara pentru asa ceva, va dati seama ca am trecut prin destule intamplari murdare de am ajuns sa cred asa ceva?
Deci intram in casa si-mi asezam manusile pe calorifer, ghetele lasau apa pe covor si aprindeam lampa de sus, care avea un bec chior. Si se auzea foarte clar ceasul ticaind cuminte in camera. Nu mai am de foarte multi ani ceas in camera, nici la mana. Cumva, ticaitul lui a ajuns sa ma calce pe nervi la un moment dat. Dar acum cred ca as prinde drag de un ceas mare, alb si rotund, care sa para ca merge mai incet si mai somnoros decat altele.
Asa ca o sa-mi cumpar un ceas cu fatza mare, o sa vad iar aprinzandu-se luminile pe Magheru ( probabil tot alea albastre si oribile de anul trecut), o sa vina iar sarbatorile si iar Anul Nou, pe care eu nu-l plac deloc, pentru ca am impresia ca toti asteapta de la mine sa-l petrec intr-un mod cu totul deosebit, cand eu nu vreau decat sa fiu cu cei pe care-i iubesc si sa rad si sa am tot felul de struguri si chestii rotunde pe masa, asa cum zic multe traditii neromanesti ca e bine sa ai. Vreau sa vina iarna, sa fiu in vacanta si sa ma plimb pe Magheru la ore imposibile!

ps: cand eram mica aveam costum din ala de fash intreg. galben. bun pentru bataile cu zapada. aratam si atunci ca un pui, doar ca atunci aratam ca un pui marunt si uratel, cu parul in ochi iar acum arat ca un pui visator, aflat la pubertate si cu cizme zgariate.

Un fular lung cat China

Imi plac mult, mult, fularele. Alea lungi si late, care au culori pentru fiecare tip de dispozitie, in care te poti infasura ca o mumie si care dau o casa respiratiei tale, atunci cand esti racit si afara e foarte frig. Si-mi plac pentru inca o mie de motive si mi-as dori sa existe o tara in care totul sa fie un fular continuu, unde sa ma mut si sa traiesc fericita, printre ochiurile de lana.
Dar, mai ales, imi plac fularele pentru ca te ajuta sa pari normal intr-o lume prea normala, dar in acelasi timp te lasa sa fii tu insuti. E ca si cum iti inchizi balconul si-ti pui jaluzele.
Dimineata, pe cand mergeam pe drum si eram foarte racita si suparata, m-a cuprins pe neasteptate o criza de ras interior. Crizele de ras interior sunt foarte periculoase pentru ca se transforma subit in crize de ras exterior exact cand ai nevoie mai putin de asa ceva. Si uite asa, mergand eu pe drum, avand absolut toate motivele sa fiu suparata, m-am apucat sa rad cand mi-am amintit ca numele pisicului meu este "Dictatorul. Oribilul norvegian", cand mi-am amintit de proprietarul meu pe care brusc nu reuseam sa mi-l inchipui decat intr-un kimono in culori calde, cand mi-am amintit de pisicul Eugen Cel Cu Gura Mare si de multe altele. Si cum nu ma mai puteam opri din ras si incepusem si sa improsc cu lacrimi din cauza asta, mi-am tras repede fularul peste fata si oamenii nu s-au mai uitat ciudat la mine. Cu un fular drept pavaza, poti rade de dimineata pana seara, fara sa mai fii considerat nebun.

Cultivati amanuntele!

Anii trec si raman din ei doar cu amanuntele. Imi amintesc perfect cum am stat eu pe o banca acum 4 ani si am asteptat pe cineva, inconjurata de foi si carti deschise. Acum vreo 3 ani imi strangeam strans cordonul la un palton, mergeam toamna seara tarziu si cumparam sute de pereche de sosete si apoi ma duceam la el acasa unde era cald si bine. E cam tot ce-mi amintesc din 2004. Imi amintesc toate maruntisurile astea clar si limpede, plutesc prin mintea mea ca intr-un suc de lamaie strapezitor. In schimb, lucrurile foarte importante sunt bagate in morminte cetoase si uneori mi le amintesc si gresit. Imi place mai mult asa, cu maruntisuri lumea din capul meu e mai calda si prietenoasa. Asa ca le cultiv cu grija si atentie (daca iti lasi lumea din cap in paragina este posibil sa te pomenesti la un moment dat ca niste trifide se plimba prin sufrageria si bucataria ta si-ti mananca din tocanita neuronala de pe aragaz)
Asa ca mi-am facut si eu cont pe twitter, ca sa-mi aduc aminte peste ani si ani de diverse momente fara noima si importanta si sa devin nostalgica. Daca acum "n" ani saream repede sa-mi fac cont pe orice site posibil, acum am devenit incapatanata si rezistenta la nou. Si asta ma scoate din sarite. Azi refuz sa-mi fac cont pe facebook, maine imi iese un fir de par alb, parca vad cum poimaine nu inteleg noua generatie si ma plang prin autobuze ca nu stiu cum sa folosesc aparatul de teleportare si ca lumea e rea.

Raceala emotionala

E a doua zi de raceala. O raceala foarte ciudata, nu ma ustura tare gatul, nu ma ustura tare nasul, nu am febra mare. Am in schimb niste emotii... Imi transpira palmele, am un gol in stomac, nu pot sa mananc, imi vine sa tropai pe loc si sa-mi frang mainile. Parca am de dat o gramada de examene importante. Sa fie asta noul tip de raceala de cand cu promovarea importantei inteligentei emotionale?
Nu vorbesc metaforic, chiar sunt racita si am emotii foarte mari, fara motiv :-s.

In brate

Sunt in hibernare si nu vreau sa fiu trezita pentru ca mi-e bine asa. E o perioada care ar putea fi asa frumoasa, pacat ca nu este.
Intre timp scriu o povestire. Ii fac singura ilustratiile si pun mult suflet in ea. Este pentru cineva care a trecut prin ceva urat. Este foarte greu sa-i arati cuiva ca-ti pasa, ca nu e din mila, din obligatie sau ipocrizie, mai ales cand nu poti fi fizic langa el. Pentru mine o imbratisare e de ajuns in zilele triste, cand imi vine sa ma transform intr-o perna si sa nu mai rasuflu. Mai ales o imbratisare din aia sufocanta, cand te strange cineva la piept si nimeresti cu nasul intr-un nasture si ramai fara aer si dai din maini dar acel cineva te strange si mai tare pentru ca-i pasa de tine si-ti arata cum e sa fii perna fara plamani. Si apoi iti ciufuleste parul, pe tine te doare o coasta, dar stii ca totul va fi ok. D-aia fiecare trebuie sa aiba un urs prieten. As vrea sa existe inele cu pietre si-n pietre sa locuiasca ursi imbratisatori, mereu la indemana.

Despre oameni

Acum imi plac oamenii mult mai rar decat inaintea, doar de vreo 2 ori pe zi. Dar cred ca e doar un moment. Si e drept ca-mi plac de la distanta, e mai sigur asa, ca si cum te-ai uita la niste ursi panda de pe partea cealalta a raului. Oricum, e bine si-asa.
Uneori vad sau cunosc sau simt oameni atat de minunati ca-mi vine sa-i iau in brate pe toti de 10 ori pe zi. Mi-e drag de oamenii astia mici care locuiesc in cutiute de beton si trantesc de cateva ori pe zi usile liftului, carora le seamana capetele cu niste nasturi de sidef, care merg pe pamant, sub pamant si mai si zboara din cand in cand. Care citesc bucati de hartie si-si baga capul in alte cutiute luminoase si se cearta si se pupa si se fugaresc uneori cu bete in maini. Care canta in dus, se impiedica pe scari, fac copii colorate ale realitatii si se entuziasmeaza doar cand le vad pe hartie, sparg pahare intr-o clipita dar si ei mor si se sparg asa usor, la o singura impunsatura.
Printre preferatii mei sunt oamenii care atunci cand deseneaza oameni nu uita sa le deseneze in cerul gurii omuletul ala care vibreaza si nu stiu cum se numeste, care se spala o data la 2 zile pe cap, care rad mult, au unghii taiate inegal, care deseneaza utopii in timp ce sunt in sedinta sau vorbesc la telefon, care citesc mii de carti pentru copii si au armuri imaginare si inventeaza povesti. Pe toti oamenii cu povesti in cap i-as transforma din cand in cand in carti, dar cum nu stiu magie ma multumesc sa ma uit la ei si sa nu mai pot de dragul lor.