Acum imi plac oamenii mult mai rar decat inaintea, doar de vreo 2 ori pe zi. Dar cred ca e doar un moment. Si e drept ca-mi plac de la distanta, e mai sigur asa, ca si cum te-ai uita la niste ursi panda de pe partea cealalta a raului. Oricum, e bine si-asa.
Uneori vad sau cunosc sau simt oameni atat de minunati ca-mi vine sa-i iau in brate pe toti de 10 ori pe zi. Mi-e drag de oamenii astia mici care locuiesc in cutiute de beton si trantesc de cateva ori pe zi usile liftului, carora le seamana capetele cu niste nasturi de sidef, care merg pe pamant, sub pamant si mai si zboara din cand in cand. Care citesc bucati de hartie si-si baga capul in alte cutiute luminoase si se cearta si se pupa si se fugaresc uneori cu bete in maini. Care canta in dus, se impiedica pe scari, fac copii colorate ale realitatii si se entuziasmeaza doar cand le vad pe hartie, sparg pahare intr-o clipita dar si ei mor si se sparg asa usor, la o singura impunsatura.
Printre preferatii mei sunt oamenii care atunci cand deseneaza oameni nu uita sa le deseneze in cerul gurii omuletul ala care vibreaza si nu stiu cum se numeste, care se spala o data la 2 zile pe cap, care rad mult, au unghii taiate inegal, care deseneaza utopii in timp ce sunt in sedinta sau vorbesc la telefon, care citesc mii de carti pentru copii si au armuri imaginare si inventeaza povesti. Pe toti oamenii cu povesti in cap i-as transforma din cand in cand in carti, dar cum nu stiu magie ma multumesc sa ma uit la ei si sa nu mai pot de dragul lor.
