Lucrurile stau asa. O perioada destul de lunga de timp ai facut loc pentru o anumita persoana in viata ta. Ai lasat jos obloanele, apoi ai deschis ferestrele, apoi ai lasat si usile deschise. Apoi le-ai scos si clantele.
Te-ai obisnuit sa vorbiti zilnic, sa-i povestesti despre cele mai importante sau nesemnificative lucruri din viata ta, te-ai obisnuit sa-l cunosti picatura cu picatura, in fiecare zi aflai ceva nou, care te entuziasma sau te enerva, dar clar nu te lasa indiferenta, in fiecare zi ii spuneai ceva despre tine si te minunai cand gaseai in tine atat de multe lumi noi, pe care nu stiai nici tu ca le adapostesti.
Apoi apare defectiunea.
Apoi te trezesti cu un gol. Pot sa spun si unde simt fizic golul asta, in partea stanga, undeva mai jos de umar, as vrea sa pot spune ca nu prea are legatura cu zona inimii, dar corpul meu nu e mare asa ca nu are cum sa nu fie prin apropierea ei. Il simt ca o gaura intr-o banda de celuloid arsa.
Incerci sa-l cosi, sa-l lipesti, sa-l umpli cu var, cu vorbele altor persoane, nu e ca si cum te face sa plangi nonstop, nu e ca si cum nu te lasa sa zambesti. Nici macar nu mai doare. Dar te face sa-ti fie un dor, un dor asa mare cum nu ai vrea sa mai simti vreodata pentru cineva.
no comments for this post
