Pata cu noroc

Daca vrei sa schimbi ceva intr-in decor, deschide usa si baga un dalmatian acolo. Un dalmatian este intotdeauna frumos, dar de un frumos care place tuturor, indiferent de sex, ocupatie si stil.
Dar eu am observat ca la fel de frumoase ca dalmatienii sunt si vacile si orhideele imbulinate parca la nervi si baltile cu bulbuci de sapun de la spalatoria de masini si mainile pline de puncte de pix amestecate cu pistrui si alunite. Tot ce e cu pete este mult prea frumos ca sa nu merite o poveste.

A fost odata o pata care locuia la parterul unei vile impunatoare din zona Gradina Icoanei. Era o pata care traia pe picior mare. Mese peste mese dadea in fiecare duminica si nici caviarul, nici prajiturile simandicoase cu nuci de macadamia si sirop de ficus aborigian nu lipseau din farfuriile invitatilor. Ambasadori si ministri o sunau sa-i ceara sfatul cu privire la importante treburi de interes national si nu putine decizii luate de ei purtau amprenta petei. Cand iesea la plimbare seara, insotita de dalmatianul ei, care intamplator, era unul din acei rari dalmatieni fara pete, cu rolul de a o scoate pe ea si mai mult in evidenta, toata lumea o saluta cu respect si pieptul petei se umfla de mandrie. Era cineva, ajunsese la capatul scarii, unde e clar ca ai nevoie de talent, ambitie si caracter ca sa ajungi. De la o biata pata nascuta din parinti necunoscuti, poate mustar si petrol, poate alcool si magiun, era acum o personalitate cu acte in regula. In sinea ei, in cel mai mare si cel mai patat secret, stia insa ca marele ei noroc si marea ei sansa era doar faptul ca traia in secolul 21 si atat.