Deconstruire

Indragostirea de un om seamana foarte mult cu descoperirea unei case. Il vezi mai intai de la departare, te uiti cu binoclul, faci niste calcule, apoi faci rost de cheie si urci scarile. Apoi te tot plimbi, fara sa-ti faci planuri. Apoi te muti cu totul. Apoi incepi sa-l iubesti pe fragmente: faptul ca uneori clipeste prea des sau ca nu poate sa ridice o spranceana, ca are urechi ca niste frunze de menta, degete lungi si ramuroase, ca rade sacadat cand e nervos si mult prea zgomotos cand e cam ametit. Apoi iti dai seama ca sunt cateva lucruri care te enerveaza, care nu-ti prea plac. Dar te trezesti ca-ti convin si alea, la un moment dat. Pentru ca se potrivesc cu celelalte si potriveala asta o are numai el, nimeni altcineva. Asa ca incepe sa-ti placa si sforaitul-pufaitul lui si sireturile dezlegate si camasa cu un nasture lipsa si ghiozdanul vechi de o suta de ani si spatele un pic cocosat si faptul ca frunzele-i de menta in forma de urechi se inchid atunci cand n-are chef de vorba.  Si te trezesti ca tot descoperi lucruri noi la el si-l tot deconstruiesti in bucati din ce in ce mai mici. Ne indragostim de un intreg si ajungem sa-l iubim pe bucatele.