Friday, May 27, 2011

Deconstruire

Indragostirea de un om seamana foarte mult cu descoperirea unei case. Il vezi mai intai de la departare, te uiti cu binoclul, faci niste calcule, apoi faci rost de cheie si urci scarile. Apoi te tot plimbi, fara sa-ti faci planuri. Apoi te muti cu totul. Apoi incepi sa-l iubesti pe fragmente: faptul ca uneori clipeste prea des sau ca nu poate sa ridice o spranceana, ca are urechi ca niste frunze de menta, degete lungi si ramuroase, ca rade sacadat cand e nervos si mult prea zgomotos cand e cam ametit. Apoi iti dai seama ca sunt cateva lucruri care te enerveaza, care nu-ti prea plac. Dar te trezesti ca-ti convin si alea, la un moment dat. Pentru ca se potrivesc cu celelalte si potriveala asta o are numai el, nimeni altcineva. Asa ca incepe sa-ti placa si sforaitul-pufaitul lui si sireturile dezlegate si camasa cu un nasture lipsa si ghiozdanul vechi de o suta de ani si spatele un pic cocosat si faptul ca frunzele-i de menta in forma de urechi se inchid atunci cand n-are chef de vorba.  Si te trezesti ca tot descoperi lucruri noi la el si-l tot deconstruiesti in bucati din ce in ce mai mici. Ne indragostim de un intreg si ajungem sa-l iubim pe bucatele.

13 comments:

dia said...

cred ca e cel mai dragut post din ultima vreme :D

nonsensuri said...

sau invers? ne indragostim de bucatele si ajungem sa iubim intregul?

Julieta said...

ce interesant:) nu m-am gandit niciodata...

Anonymous said...

M-am invartit ceva timp pe aici, nestiind unde sa-ti las o vorba. Ce vreau sa stii e ca imi place aici la tine, am sa ma intorc curand!

Anonymous said...

e nice post-ul..asa de indragosteala adolescentina

Irina said...

Si totusi sforaitul nu cred ca ajungi sa-ti placa :))

catalina said...

dupa care chemi un arhitect sa te sfatuiasca cum sa faci cu obloanele ridate, podelele nehotarate si colturile cu paienjeni locatari de generatii.

Cristina Plescan said...

Foarte dragut si adevarat....:)

Unknown said...

arhitectul zice că nu există casa perfectă, dar şi chiar dacă nu o descompui, poate fi căminul tău.

actul creaţiei - la arhitecţi e numai parţial inconştient şi nu la toţi - casei perfecte poate ucide căminul, demolând prin alăturare şi comparaţie.

aşa că, dacă se potriveşte cheia în uşă, intră, şi ai să afli dacă ţi se potriveşte. curaj!

Liliana said...

Superba postarea! E foarte adevarat ca ne indragostim de imaginea intreaga si ajungem sa indragim fragmente din acel intreg. Detaliile fac convietuirea mai savuroasa !

Anonymous said...

:) M-ai facut sa zambesc cu povestioara ta ! Am simtit vibratia pe care o simteam in sufet atunci cand bunicul meu inventa povesti de dragul meu si eu stiam..., dar imi place !
Multumesc !

o piatra said...

foarte frumos si foarte adevarat :)

Ana said...

Partea frumoasă e că această casă se trabnsformă cu timpul, datorită traiului în doi.