In my secret lime life

Ceasul de la inserat aduce lucruri bune, e mai racoare, ceaiul are gust mai bun, scoti fructe reci si inghetata de la congelator, gandurile sunt mai obosite dar mai clare, oamenii sunt mai blanzi, fustele fosnesc placut deasupra prafului pe asfalt dar praful de pe picioare devine albastriu si nu mai pare atat de urat. Asta e atmosfera in Lemonezia, tara vacantelor mele. Lemonarzii, locuitorii Lemoneziei, sunt inalti si galbeni, au pulpe puternice si sosete trei sferturi verzi si danseaza nonstop dansul picaturilor verzi. Isi tin mereu gura punga si cand vorbesc, stropesc. Ei locuiesc in carusele galbene, traiesc intr-o permanenta dupa-amiaza-inspre asfintit si ai spune la prima vedere ca sunt niste acrituri. Sunt ca picaturile de ochi insa. Cand ma duc in vizita la ei imi aduc aminte cine sunt si vad asta cu atat de multa claritate incat mi-as dori sa am o vacanta lunar. Macar 2 zile. Cand ma indepartez de mine si incep sa cred ca sunt doar munca mea, locul unde traiesc, oamenii din jur si uit ca eu sunt de fapt cu totul altcineva. Sunt doar un turist mic si fericit care-si cumpara cercei mari cand intra in Lemonezia, atat si nimic mai mult :)

Post hedonist

Nu pot sa raman suparata. La mine supararile vin pline de funingine si zboara pe geam curatate, viu colorate si date cu balsam. Pentru ca sunt un om norocos, cu o viata foarte frumoasa. Din cauza asta mi-e greu sa ma supar pe viata. Stau intr-o casa alba, plina de lucruri colorate si care miroase atat de frumos, a levantica si a lucruri noi incat atunci cand nu dorm acasa mi se face dor de ea si de crocodilul din holul de la intrare. Stau cu o fata care intelege importanta unei perdele in viata unui om si de care imi e tare drag. Sunt sanatoasa deocamdata si pot inca sa dansez trei ore in sir, nu sunt genul care tine diete si nu ma torturez cu cuvinte gen "trebuie", "asa e bine", "exista doar alb si negru". Si sunt recunoscatoare pentru tot ce-mi iese in cale, ma simt ca un mar rosu care se coace de zor pe creanga.

Intre punctul A si punctul B

Probabil exista un taram al lucrurilor mijlocii, oprite la mijloc, nici la inceput, nici la sfarsit, nici aici, nici acolo.
Un loc al prenumelor pe care nu le folosim, al relatiilor pe care nu le-am dus pana unde ne-am fi dorit, al drumurilor din care ne-am intors, al melodiilor si filmelor carora nu le-am vazut sfarsitul, al merelor pe care le-am aruncat pe jumatate nemancate.
Se spune ca ultima inghititura din farfurie inseamna puterea.
Sa fie toate lucrurile astea ramase in aer experiente care ar fi insemnat ceva bun dar am preferat sa nu le traim?
Sunt convinsa ca daca as renunta acum la Iren si mi-as folosi celalalt prenume, Maria, viata mea s-ar aseza si echilibra si eu as deveni un om mult mai stabil. Si-mi pare rau pentru Iren ca spun asta, mult mai inteligent. Dar mi-as pierde zapacenia si aiureala si blandetea cu care trec prin tot ce mi se intampla si dimineata cand m-as trezi mi-ar fi greu sa zambesc din toata inima.
Unii baieti m-au facut sa ma simt Maria.
De curand m-am simtit insa mai mult ca oricand Iren.
Sper ca toate lucrurile care ar fi putut sa fie chiar au un loc al lor, unde raman asa, in momentul acela plin, de inceput continuu, fara sfarsit; mi-ar placea mult sa existe un astfel de loc.

Ia-l acasa pe Robert Redford

Fotografii de Vlad Birdu

Deocamdata nu stie sa vorbeasca. Daca ar vorbi sunt convinsa ca ar avea de spus foarte multe. Dupa cum se uita pe geam pare ca stie destul de multa astronomie si sunt convinsa ca oricine il va lua acasa, va castiga un partener de discutii desavarsit ce detine arta conversatiei la perfectie. In plus e un mic gentleman tare ingrijit si cuminte, cand cade dupa calorifer isi curata intotdeauna hainele.
Deocamdata se odihneste intr-o resedinta de protocol, dar are mare, mare nevoie de o casa a lui.

Nu vi se pare ca seamana un pic cu Robert Redford? Nu vreti sa aveti un mic Robert Redford alergand prin casa?

LE: Si gata, fermecatorul Robert ( sau Roberta, ca nu stim sigur ce e) a gasit-o pe Irina. Se vor muta impreuna si se vor iubi si happy end.
LLE: Si e fetita. Acum Robert Redford a devenit Matilda.

Diversi oameni care te fac sa suferi

Unii oameni sunt autobuze magice. Te pot purta in trecut, in situatii foarte neplacute. Te fac sa le retraiesti din nou. Cine a zis ca nu poti calatori in trecut e un mincinos. Ar trebui sa-i intalneasca pe oamenii astia, cu farurile lor puternice, care lumineaza exact ce te face sa suferi.
Unii oameni nu-s acolo cand trebuie ca sa-ti zica o vorba buna atunci cand ai nevoie, sa-ti lipeasca un leucoplast colorat atunci cand trebuie.
Unii oameni sunt departe si trebuie mereu sa te urci pe o scara ca sa ajungi la ei si oricat te-ai intinde le atingi atunci doar degetele de la picioare, ei misca din ele, tu te dezechilibrezi si cazi cu tot cu scara. Te lovesti si revenim la ce am zis mai sus: ei nu vin la tine cu leucoplaste colorate. Le pare rau de vanataile tale, dar nu e treaba lor sa te faca sa-ti fie bine.
Unii oameni nu stau in lumina soarelui cu tine, nu vor sa vada filme alaturi de tine, nu vor sa se trezeasca alaturi de tine dimineata, nu vor sa afle daca ai suferit de pojar si care e cartea ta preferata. Nu-ti fac jucarii din carton, nu te saruta cand ai emotii si n-or sa-ti dea niciodata un servetel pentru ca nu or sa te vada niciodata suflandu-ti nasul din moment ce nu vor fi niciodata pe langa tine cand esti racit si nu or sa vina la doctor cu tine.
N-or sa aiba niciodata portocale in buzunar pentru tine sau bilete la teatru. Si n-or sa vina cu tine sa faca baie in mare. Pentru ca e greu sa te duci la mare cu un om pentru care nu simti nimic.


Asta este pentru tot cei ce cauta "cum sa-mi dau seama ca ma iubeste" pe google. E exact invers ca in postul meu.

O fapta buna

Pe culmea unui deal albastru traia un mic om obisnuit care cultiva alune patrate, haine scamosate si biscuiti cu gust de flori de piatra. In mica lui casuta nu incapeau decat el, un pat si o masuta in surubul careia care locuia un gandacel intr-un fir de praf.

Micul om obisnuit traia de unul singur, pentru ca era urat, bun la inima si nu avea deloc incredere in el. Pentru ca nu mergea niciodata sa se amestece printre ceilalti oameni si nu-i lasa sa-l cunoasca, acestia nu veneau nici ei la el. Ii cumparau alunele patrate, hainele scamosate si biscuitii, dar nu se apropia nimeni de el sa-l intrebe ce mai face, ce mai zice, daca nu-si doreste un pui de catel, daca nu vrea sa mearga la bar sa cunoasca si el pe cineva. De Craciun nu primea cadouri si de Anul Nou arunca peste hornul casei cu o petarda, isi punea o dorinta si apoi se ducea sa se culce. Nimeni nu poate cunoaste care era dorinta lui, pentru ca el nu spunea nimanui nimic si gandurile inca nu pot fi citite, desi renumiti cercetatori de vaza muncesc de zor sa descopere asta.

Pana cand intr-o zi gandacelul s-a trezit pus pe fapte mari. Si-a consultat ceasul personal gandacesc, care arata intotdeauna cate ore mai au de trait gandacii ( instrument foarte util pentru ei; atunci cand ai o viata atat de scurta trebuie sa stii cand incepe si se sfarseste ca sa o poti planifica mai bine) si a tresarit. Pentru ca mai avea doua doua zile de trait.

Gandacelul avusese o viata modesta si cinstita, nu facuse nici un rau, dar nici un bine cuiva. Incercase sa nu-l supere pe omul cu care locuia, sa duca gunoiul in fiecare seara si sa nu aiba visuri prea marete, lucru interzis in lumea lui. Dar acum ca mai avea atat de putin timp, gandacul s-a decis sa faca macar o singura fapta buna. Si pentru ca singurul pe care l-ar fi putut ajuta era micul om obisnuit, gandacul a hotarat sa-i schimbe acestuia viata. Asa ca a facut ordine in mica lui locuinta, a aranjat firul de praf pana cand arata asa cum trebuie, ca vechi, s-a rostogolit cu el pana la soba, l-a aprins de la o scanteie si l-a aruncat langa o recolta de haine scamosate care asteptau sa fie curatate de samburi langa o masa. Apoi a iesit pe usa si dus a fost.
Casa a ars total, mai putin cutia metalica in care statusera la un moment dat niste fursecuri si in care omuletul isi tinea toti banii.

Si astfel omuletul a fost fortat sa coboare de pe dealul albastru in oras. Unde oamenii simteau pentru prima oara un sentiment fata de el. E drept, unul nu prea placut pentru orgoliul cuiva, de compatimire. Dar era un inceput.

Astazi omuletul iese la bere cat de des poate, s-a imprietenit cu cativa oameni, a inchiriat o casa in centrul orasului, cultiva nu numai alune patrate, haine scamosate si biscuiti cu gust de flori de piatra, ci si nisip de sticla, ambalaje de scoici si agrafe de prins urechile pe spate, cu care are mare succes. Dar cred ca lucrul care-l bucura cel mai mult si de care este cel mai mandru este ca-i place o fata care-i aminteste tare mult de el.

E o mica fata obisnuita, pe care nimeni nu o baga in seama pentru ca este urata, buna la inima si nu are incredere in ea. Incearca sa o scoata in oras, dar inca nu a reusit sa o scoata din ale ei. Nu se lasa insa si spera mai ales ca fata asta are si ea o masa in surubul careia locuieste un gandac care locuieste intr-un fir de praf.
Toate dorintele de Anul Nou se implinesc mai devreme sau mai tarziu.

Ce vreau eu

Totul se schimba si parca nu se schimba nimic in ultima vreme. Uneori nu stiu incontro ma indrept. Pentru ca am atatea dorinte si atatea scopuri, dar toate parca sunt raspandite in toate orizonturile si impreuna nu au un sens. Asa ca am stat aseara si m-am uitat la tavan cu o privire serioasa si m-am gandit cum sa cos toate bucatelele astea intr-o patura sub care sa ma bag atunci cand nu stiu pe unde sunt.
Vreau sa dau mult mai des raspunsul: "Sunt fericita, de ce ma intrebi?"
Vreau ca noptile de duminica sa fie la fel de pline de planuri ca noptile de sambata.
Vreau sa am cat mai multe zile in care sa nu am ce face, sa nu fac planuri si sa am senzatie de libertate, sa stiu ca o pot lua in orice directie.
Sa sun la cat mai multe sonerii.
Sa nu ma supar niciodata pe viata si pe ce mi se intampla.
Sa devin un mandarin intelept ( pentru ca daca devin mandarina in mod sigur o sa sfarsesc in farfuria cuiva) dintr-o fabula, care sta pe un acoperis si spune povesti.
Sa am entuziasm.
Sa gatesc cat mai multe supe, cu taietei lungi si buni.
Sa devin o sarutatoare ( cautatoare de saruturi).
Sa-mi sara inima din piept de cat mai multe ori atunci cand suna telefonul, cand vad ca am mailuri noi, cand aud ca am primit un sms.
Vreau sa cresc cea mai inalta floare de regina noptii din Europa.
Vreau sa fiu tinuta de mana cat mai des.
Vreau sa fiu lasata sa ma invart in viata anumitor oameni.

No comments for this post.

Oamenii nu-s obisnuiti cu iubirea

Oamenii nu-s obisnuiti cu afectiunea si nu-s obisnuiti sa fie iubiti. Vor sa fie iubiti dar in acelasi timp nu cred ca asta li s-ar putea intampla lor. Sunt mereu in defensiva, mereu atenti sa nu fie ironizati, calcati in picioare si umiliti. Si mai ales atenti sa nu pateasca ceva si ei sa nu-si dea seama, sa fie ceva prea subtil si ei sa se simta inferiori chiar si in suferinta.
Tu tii la ei si ei nu cred, cauta cearta, cauta sa-ti demonstreze mereu ca nu e asa cum spui tu. Si din cearta in cearta, neintelegere in neintelegere chiar ajungi se te indepartezi. Pentru ca asa cum un om nu e obisnuit sa fie iubit, nici un om care iubeste nu e obisnuit sa iubeasca in van. Uneori continui sa tii la ei de la distanta, alteori stergi tot cu amaraciune. Dar chiar si cand stergi tot, ramane un anumit dor, de parca ramai de partea cealalta a geamului si-i mai vezi din cand in cand, ca prin ceata, si le vezi gesturile si le auzi cuvintele dar deja sunt in alta lume si geamul a fost blocat.
E adevarat ca exista oameni mai usor de iubit, cei ce sterg des praful de pe calculator si cei ce tin minte bautura ta preferata si te cheama langa ei oricat de des pot, desigur ca exista oameni aproape imposibil de iubit, care aproape te pedepsesc pentru ca vrei sa te apropii de ei. De cele mai multe ori ramai cu o figura nedumerita pentru ca nu mai intelegi nimic. Dar oricum esti nedumerit mai tot timpul, pentru ca parca nici tu nu crezi ca meriti afectiune pentru ca tii la toti acesti oameni atat de greu si usor de iubit.

Departe de lumea linistita a ratiunii

“ If we listened to our intellect we’d never have a love affair. We’d never have a friendship. We’d never go in business because we’d be cynical: “It’s gonna go wrong.” Or “She’s going to hurt me.” Or, “I’ve had a couple of bad love affairs, so therefore …” Well, that’s nonsense. You’re going to miss life. You’ve got to jump off the cliff all the time and build your wings on the way down. ” ( Ray Bradbury)

Mintea mea rationala a avut odinioara mare putere asupra mea. Nu mai ascult de ea de ceva vreme, desi are de multe dreptate si niciodata nu scapa ocazia sa-mi spuna: ti-am zis eu ca asa o sa fie. Dar mintea mea rationala nu m-a facut niciodata fericita. Pentru ca a fost mereu rece, de fier, a avut dreptate mereu cand m-a avertizat ca o sa patesc ceva rau, niciodata nu-i scapa vreo statistica urata, e mereu mai degraba pesimista decat realista si ei nu-i datorez nici un miracol, nici o magie, nici un strop de dragoste. Zumzaie oricand acolo, de pare ca are mereu un cooler defect, in timp ce eu fac toate tampeniile si greselile si ma arunc cu capul inainte dupa ce ea mi-a facut analiza costuri-beneficii si a reiesit ca beneficiile sunt mult mai putine. Apoi plang si ma intorc la ea, la mintea mea rationala, ca la o mama cu sortul scrobit, corect calcat, si ea imi face capul calendar si-mi zice sa nu mai fac nimic fara sa ascult de ea. Daca ar fi dupa ea, as sta in casa 5 zile din 7, n-as mai ajuta pe nimeni, n-as avea nici macar un singur esec, as avea o relatie calduta si as creste copii carora le-as spune sa nu se joace in praf si sa nu pupe cainii si pisicile. Si fluturii din stomac ar fi toti morti, dositi undeva intr-o cutie de carton in care a fost odata un fier de calcat. Vocea ei este ingrozitor de puternica noaptea si ma supara ingrozitor pentru ca reuseste inca sa intunece multe momente frumoase. Inca ma pune sa ma intreb oare eu incontro ma indrept de parca sunt sofer de troleibuz dornic sa ajunga la o autobaza. Ce sa fac intr-o autobaza? Ce distractie poti sa gasesti intr-un loc sigur si pazit? Noroc ca se face dimineata si lumina scoate la iveala tot ce am mai irational si necugetat in mine si sunt din nou prezenta in propria mea viata. Juliturile si vanataile au mereu un mov foarte frumos.

Pisici pe tricou, sub tricou, langa si deasupra tricoului

Un concurs-leapsa de la Kitten si Hotcity, primit de la lamaie.
"Publicati pe blog o poza cu pisica voastra. Preferabil cand o tineti in brate. Si sunteti imbracate cu un tricou".
Poza e de acum 2 ani. Intre timp eu el s-a facut si mai mare si mai rotund. Iar eu si mai mica si mai rotunda. Nu-l mai pot lua in brate pentru ca e prea greu, daramite sa mai facem si poza. Fiecare incercare de luare in brate e o lupta din care eu ies cu mainile foarte sifonate. Are foarte multe kilograme si mama nu intelege ca trebuie sa-l puna la regim.
Cine are pisica si vrea tricouri cute si un papion pentru matza sa considere ca i-am dat leapsa.

Ne puteti vota AICI. Daca o sa castig evident ca o sa mai pun o poza cu mine incercand sa ma sinucid punand papionul motanului.

De ce exista in lume atat de putine cornete?

(continuam insiruirea lucrurilor care nu prea (mai) exista in lume)

De ce doar inghetata se da la cornet sau alunele si bomboanele varsate? De ce nu exista perne in forma de cornet si palarii de soare, luate direct din magazinul de vrajitoare castelane? De ce nu avem fuste in forma de cornet, cu care sa ne invartim pe strazi ca niste titirezi care se lovesc groaznic daca se lovesc si cad. De ce exista cornete de hartie cu ace de gamalie doar in mainile golanilor cu tevi, cand le putem face din martipan si sufla in apartamentele celor care-s suparati sau nu au bani sa-si cumpere ceva dulce.
De ce cu cat un cornet este mai mare si-si gaseste si alte utilizari el se transforma de obicei in palnie si-si pierde ascutimea de nas de Pinocchio? De ce lasa sa curga lichidul cand l-ar putea tine pe tot in causul lui. Si am putea bea visinata, vin, bere sau cidru la cornet, stand pe banci la umbra si purtand discutii in forma de cornet: pornind de la ceva larg, general si ajungand la subiectul subiectului, ceva atat de interesant si de intim incat iti vine sa scrii o carte despre el.

In lume mai exista doar cateva specii de buzunare

In ziua de azi buzunarele nu prea mai sunt asa importante. Uneori mai ai norocul sa gasesti o haina cu patru, hai poate chiar sase buzunare, unele atat de bine ascunse incat afli de ele dupa vreo luna dupa ce-ti cumperi haina. Uneori sunt puse doar de chestie, total inutil, pe pantaloni stramti. Cine ar vrea sa puna ceva intr-un astfel de buzunar? Mai bine le-ai prinde de corp cu scotch, at fi la fel de vizibil.
Astazi lucrurile sunt puse toate in genti imense, care clincane si fosgaie de pline ce sunt; geanta a devenit un seif modern, o tii cu nadejde lipita de corp, pentru ca daca ai pune lucrurile in buzunar ori le-ai pierde ( am devenit cu totii atat de zapaciti si amnezici) ori ti-ar fi furate.
Dar mie imi plac in continuare foarte mult buzunarele. Rotunde si patrate, mari si minuscule, de nu intra in ele nici macar un nasture care ti-a cazut. Si mi-ar placea sa fie inventate buzunare noi, adaptate vietii urbane: buzunare in care strangi si-ti parchezi bicicleta, buzunare care prind fumul de tigara din aer si-l transforma in fuioare de lana cu miros de bar, buzunare cu medicamente cu alarma care te atentioneaza cand e ora, buzunare frigorifice, in care inghetata si ciocolata nu se topesc, buzunare smechere, care-ti dau restul perfect, ca sa nu mai tii coada in loc cand te cauti de maruntis. Si buzunare cu dragoste, in care bagi mana si cineva te tine de ea atunci cand te simti parasit.

Totul e grozav

E grozav sa te plimbi in pantaloni largi, de semi-pijama pe Calea Victoriei, dupa miezul noptii, si sa mananci inghetata de capsuni, e grozav ca linguritele lipicioase pot fi tinute apoi in buzunarul de la blugii tai ( nu se stie de ce amanuntul asta ma incanta grozav, imi vine sa scriu vreo 10 povesti pornind de la el), ca ascult melodii siropoase si ca mi-e bine in conditiile astea dubioase, in care nimic nu e sigur.

Si desigur no comments for this post.
Nu va panicati, de luni termin cu posturile astea. Raman tot acolo, pe sus, dar devin o pragmatica femeie de afaceri sufletesti.

Furtuna intr-un butoi cu apa

Azi dimineata, in timp ce stateam la soare si-mi incarcam bateriile somnoroase, ma gandeam la baile in butoi pe care le faceam in copilarie. Butoiul era plin pe dinauntru de noroi, de muschi verde, alunecos. De multe ori gaseai prin el si brotaceai. Gazele veneau si se asezau pe apa, viespile mai ales erau musafirii cei mai dornici sa apara pe nepusa masa. Algele pluteau si ele la suprafata si apa era intotdeauna foarte rece la inceput, venita direct din furtun. Asteptam sa treaca apoi soarele de nucul imens si sa o incalzeasca putin. Si topaiam in butoi, ma invarteam lovind apa cu mainile si aruncand cu apa in jur, peste vita de vie si florile de ochiul boului ( flori foarte frumoase cu nume prea grosolan). Si radeam cu toata fiinta mea, cuprinsa de o fericire pe care o mai simti doar atunci cand stai cu picioarele goale pe pamant sau cu capul direct pe iarba.
Doamne, ce dor imi e de o baie intr-un butoi din asta malos :))

Iadul pe pamant se afla in ambalajul unui leucoplast nedesfacut

In ultima vreme ma gandesc la diverse, asezata pe marginea mea patului meu, care deocamdata este doar o saltea, si ma simt mai blanda ca niciodata. E f greu sa stai pe o margine de saltea. Trebuie sa stai aplecat ca o salcie, cu picioarele intinse. Te face sa-ti vezi picioarele si sa devii constient de toate micile zgarieturi si rani pe care ti le-au facut sandalele si pantofii, esteticele intrumente de tortura ale femeii in societatea moderna.
Am scris despre raiul pe pamant, normal este sa scriu si despre iad. Nu despre orori ingrozitoare, ci despre acea particica de iad, in care, daca intru, simt cum mi se rupe inima si nu mai poate fi pusa la loc.
Este valabil pentru prietenii sau iubiri.
Imagineaza-ti ca te tai la deget si eu vin cu un bandaj si tu imi intorci spatele si-mi trantesti usa in nas. Iar eu raman cu bandajul in mana, in fata usii, ascultand cum nu ai nevoie de mine.
Este situatia care-mi face cel mai rau. Pentru ca eu nu folosesc apoi bandajul pentru mine, ci-l arunc la gunoi. Cu tot cu mine. Si semnele de pe picioare imi aduc aminte toate de cate o situatie din asta.
Asta nu e un post posac :)

no comments for this post