Monday, August 11, 2008

Trecem peste

Dupa ce trec de perioada asta foarte grea de la birou si de acasa, promit sa scriu mult si cu pofta, asa cum scriam pe vremuri. In ultima vreme nu am mai avut chef de blog. De fapt in ultimul an. Pentru ca s-au intamplat multe, pentru ca m-am pomenit cu o epidemie de maturitate si alti "pentru ca" pacatosi. Altii isi lasa blogul sa moara, mie mi se pare nedrept sa fac asta. Nu am inceput blogul considerandu-l o obligatie si o bataie de cap; nu e vina blogurilor ca proprietarii se satura de ele, asa cum te saturi de haine si mobile. E si asta un exercitiu de disciplina: sa reusesti sa-ti recapeti pofta de scris pe blog indiferent de cine te citeste, ce mailuri sau comentarii primesti, indiferent de ce se intampla pe blogurile din jurul tau. Din ce in ce mai multi se simt obositi si scarbiti de ceea ce se intampla in jurul lor in realitate si renunta in mai multe feluri decat credeau ei ca pot renunta. Eu rezist pe baricade. Dar nu vrea sa mi se intampla asa ceva in lumea virtuala. E o lume imaginara in care stapanesc o mica parcela unde numai eu am un cuvant de spus, nu? Sedentarismul psihic e tare pacatos.

8 comments:

bogdan b said...

ufff.... si eu astept sa se rezolve problemele nevirtuale care imi manaca pofta de scris.... pana acum n-am reusit decat sa dau peste unele si mai mari. But I shall prevail....(someday)

Anonymous said...

sedentarismul asta psihic cred ca avea o rezolvare la poetii din trecut: muzele

cred ca ai nevoie de o muza
succes

Incze Klára said...

Ii scriam si unui prieten nu demult de un obicei al bunicii de a schimba mobila prin casa cam o data pe an. Motivul: sa nu se statorniceasca raul prin ungherele casei.
Sugerez (doar o idee, evident) aceeasi schimbare si pentru casa virtuala, pentru o dezmortire, un nou suflu, un nou inceput: poate un nou look?
Nu ca acesta nu ar fi frumos (mie imi place mult), dar nu despre asta e vorba...

Ana said...

So, so true.

doinash said...

"Sedentarismul psihic e tare pacatos." - ah, ce frumos spus. Mie mi se intampla uneori sa ma prinda rutina zilnica si sa ma goleasca de cele pe care vreau sa le scriu. Pentru ca daca eu nu imi fac timp pentru mine, el-timpul nu ma asteapta sa-l iau de brat si sa-l rog sa ma inspire.

dan said...

E trecut de miezul noptii si soarele e inca pe cer...
Sa stii ca sunt unii care te citesc si aici in zona arctica unde soarele nu apune in timpul verii.
De ce sa te opresti?

Iren said...

nu renunt la blog deocamdata. m-am oprit o secunda sa-mi leg un siret si sa vad pe ce drum o mai iau.

len.ro said...

Toate lucrurile omenesti se nasc, traiesc si mor. Ceva le da viata, pe urma avanseaza si la un moment dat poate ce le-a dat viata nu mai e. Atunci e mai bine sa moara. Doar ca eu iti citesc "lucrul" asta de ceva timp si cred ca povestile exista independent de el. El e doar o manifestare a lor. Lucruri marunte, vazute cu ochi diferiti, ascunse in cutii de hartie si scoase la lumina ca sa pluteasca. E mai usor sa le asezi aici. Si multi se bucura ca o faci. Intreaba-te de ce ai inceput sa scrii povesti.