Povestea omului care locuia pe un tobogan

Viata lui era o continua alunecare si o serpuire fara sfarsit. Nici nu apuca sa ia o fata de mana ca trebuia sa-i dea urgent drumul, n-avea tihna nici sa bea un ceai, sa manance o tocanita, sa priveasca linistit stelele, sa se bronzeze uniforma sau sa creasca un caine. Era un om singur si rapid.
Si ca sa vedeti totusi ce om cum trebuie era, in loc sa se planga se gandea "cu toate astea, ce bine ca nu locuiesc intr-un bob pe un deal inghetat, probabil mi-as fi spart nasul de vreo 4 ori pana acum".
Tot ce-si dorea el ( va rog sa nu radeti) era sa poata sta locului intr-o minunata seara de primavara si sa-si bage nasul intr-un brebenel, sa sara de pe un picior pe altul si mai ales, da, mai ales, sa poata urca pe o scara fara sfarsit. Sa urce greu, treapta cu treapta, impotriva unui vant puternic, sa mearga mereu in sus. E ceva normal: toti oamenii care o iau in jos se satura invariabil de asta si simt dorinta de a schimba cursul si de a se duce-n sus.
In timp ce aluneca el asa mereu, luand mereu metoclopramid pentru ca viteza ii provoca ameteli si greata, nu se putea opri insa din gandit "oareo sa fiu mereu omul care aluneca pe tobogan si n-are ce sa faca in privinta asta?"
Bineinteles ca ar fi putut astepta. Poate, cine stie, toboganul avea sa ajunga la sfarsit la un moment dat. Dar daca locuia pe un tobogan infinit?
Asa ca si-a luat inima in dinti si a pus frana pana cand de sub calcaiele lui julite de atata alunecat au iesit scantei aurii, s-a proptit in maini si a sarit peste marginile toboganului.
Si s-a pomenit ca aterizeaza - unde credeti? Intr-un bob care aluneca pe un deal inghetat, bineinteles. Viata unui om care locuia la un moment dat pe un tobogan nu e cu mult mai norocoasa decat viata unui om obisnuit asa ca regula " de ce ti-e frica nu scapi" se aplica si lui.
Numai ca el n-a ramas in bob. A sarit si de acolo si a nimerit intr-o masina cu franele stricate, apoi intr-o racheta, apoi pe o cometa. Pana cand a ajuns pe un vapor.
Unde poate fi gasit si in ziua de azi. Ia in continuare metoclopramid, pentru ca are rau de mare, lucrurile nu-s in continuare perfecte, dar ii convine de minune unde e acum. Ritmul e lent, pescarusii sunt niste vecini decenti, creste brebenei intr-un ghiveci cu nisip de pe fundul oceanului, are o foca drept animal de companie si o sirena ii pregateste tocanita de peste la fiecare pranz. Din cand in cand se urca pe scara catargului si are impresia ca a ajuns pe cel mai inalt varf de munte.

( disclaimer: aceasta nu e o reclama la metoclopramid. desi mi-ar placea ca reclamele sa fie asa)