Designer: Felix de Passmore here
Imi place mult, arata ca o sera pentru lumini. Ar fi frumos sa-mi creasca lumina cu frunze prin casa. Sa am iedera in becuri si becuri in magnolii.
Ca tot exista cliseul idee=bec care ti se aprinde deasupra capului: mi-ar placea sa se mai inventeze si oameni cu becuri in loc de capete. Si de cate ori omul ar avea o idee ( mai degraba buna decat rea), s-ar auzi un click si i s-ar aprinde capul. Si-asa oamenii cu idei ar fi ca niste felinare umblatoare, s-ar vedea de departe si am putea sa vedem pe unde mergem la lumina lor atunci cand capul nostru este gol.
Uneori ma frustreaza atat de tare ca nu am un mentor, maestru, om la care sa ma duc cand am intrebari sau ma simt in pom, spune-i cum vrei, incat as fi in stare sa ma iau dupa fiecare om cu cap in forma de bec din preajma mea. Ceea ce nu este foarte indicat. Nu orice forma de bec lumineaza.
10 comments:
o, bec pătrat
reformatat
neîncadrat
în norme!
hai luminează-mă
rotund prin
úmbrele
enorme!
am acasa un bec sub forma de flacara. noaptea lumineaza ca un licurici zbengos cu o lumina difuza, rosiatica dar jucausa. desi nu mi-a fost niciodata frica de intuneric mama le cumparase ca sa dormim cu 'lumina aprinsa'.
oh, c'mon, ăsta e exact lucrul de care nu mai ai nevoie.
maestrul adevărat (nu cel care ştie din cărţi) e unul care a săpat destul, de unul singur, în propria-i fiinţă...
acolo găseşti tot, ţi-a fost pus acolo tot ce-ţi trebuie.
devino maestrul pe care îl cauţi :)
Am avut un bec ca ala in copilarie (trandafirul era un pic mai mic, dar culorile erau la fel), dar parintilor mei pragmatici nu le placea pentru ca, desi era mai mare ca un bec obisnuit, nu prea facea lumina... Cand nu era aprins, filamentul alb mi se parea urat - ca un trandafir inecat in var.
you are your own master. I know that might sound a bit lonely, so maybe you are missing the wrong thing? I am talking about me, of course.
becurile slabe sunt la fel de puternice ca becurile coapte?
Maestrii nu mai exista de mult, fiecare din noi trebuie sa treaca prin propriile intunecari pana sa spere sa gaseasca lumina.
da, dar eu nu am avut niciodata un maestru, m-am bazat mereu numai pe mine. am obosit de cate decizii tampite am luat. si as vrea si eu macar o data, cand ma simt obosita, sa iau o pauza si sa am un maestru care sa-mi vorbeasca in zicale zen si sa fie mereu calm si sa ma invete karate :))
Eu m-as multumi si cu suportul practic care ar trebui sa vina din calea batuta.
hm, cam încurcată treaba :)
la mine lucrurile au stat chiar invers. sigur, nu vorbesc întotdeauna despre maeştri la modul fizic, indivizi aflaţi lângă mine. mulţi au fost maeştri "de la distanţă" :). îmi amintesc că am avut de exemplu o bună perioadă când am stat cu un portret de-al lui Marquez pe perete precum se află în dojo-uri :). era până şi pe desktop (I know, crazzy). un coleg m-a întrebat cine e, i-am răspuns că e taică-meu :). mi-a fost maestru, aşa e, mă învăţa să văd lumea într-un fel anume. şi în parte încă o mai văd aşa.
dar ce mă gândesc e ca în primul rând ar trebui să nu vezi neapărat deciziile pe care le-ai luat drept dezastruoase. ele au dus la ceva. acel ceva nu a fost exact ce aşteptai tu. se pare că pur şi simplu nu aia îţi fusese menit. cu siguranţă cineva de sus (dacă aşa ceva intră în viziunea ta) nu şi-a dezvăluit încă planurile în ce te priveşte. ai pur şi simplu încredere în tine. ok, nu orbeşte :)
eu, cu greu, dar se pare că de data asta temeinic, încep să învăţ răbdarea, una pe care realizez că o găsesc înlăuntru. nu ca pe o impunere deci, ci ca pe o... adecvare.
hai că m-am lungit...
PS: nu karate, ostrogoato :), kyudo e cel mai apropiat de zen :)
Post a Comment