Extraordinara faianta albastra

Am cercei mici, albastri, din sticla de Murano. Zici ca sunt din faianta. I-am insurubat dimineata in urechi, in timp ce imi cufundam capul in aburul apei pentru ceai si ma gandeam la faianta cu flori bleu din wc-ul de servici, care era de fapt incaperea mea preferata de joaca. Avea plus rosu pe jos, langa usa se afla soba iar eu lipeam cu apa si faina tot felul de decupaje pe patratele lucioase. Din cand in cand tevile huruiau cuvinte apoase si dadeam drumul la apa fierbinte pana cand totul intra in ceata.
Cand un copil se face om mare cauta ceata doar in saune si se plange de ceata de pe strazi ca-i intra in oase.

In excursie

E ceva in aer primavara care ma face sa-mi amintesc de excursiile facute cu scoala. Prima mea excursie trebuia sa fie la Gradina Zoologica dar am racit sau mi-a curs sange din nas, nu mai tin minte exact, asa ca parintii m-au tinut acasa. Am murit de ciuda. A doua zi insa, in clasa, eram singura cu uniforma, cu ghiozdan, penar si manuale. Colegilor mei le placuse atat de mult la Gradina Zoologica incat intelesesera ca o sa se intoarca acolo a doua zi. Asa ca toata clasa era plina de copii imbracati in civil. Invatatoarea a facut o criza de nervi si i-a tinut pe toti in picioare, langa banci, in sala de studiu comunista, cu nuante de maro, gri si verde de la ghivecele de la ferestre. Erau asa draguti in hainele lor colorate, cu palariute de vacanta pe cap si rucsaci plini de fructe si sandvishuri pentru gustari pe umeri, cu lacrimile siroind pe fata, speriati si confuzi. Imi amintesc ca o fetita avea chiar si o cutiuta de tabla pentru mancare, ceva rar pe vremea aceea. Pe hol, niste parinti inspaimantati si ei, stateau la panda, gata sa-si duca odraslele acasa si sa le echipeze corespunzator. In ziua aceea a trebuit sa impart creioane, stilouri si foi colegilor mei. Am chelit un intreg caiet. In ziua aceea m-am simtit ca o tradatoare.

OSA (Oficiul pentru salt in apa)

Vine vara, Ruxi!
O sa facem bucataria sa arate ca o acadea, o s-o umplem de roboti si dinozauri, o sa punem un hamac in curte, o sa-ti tapetam dulapul cel oribil si o sa ai pestera ta personala, in care sa-ti pui diplomele, o sa cumparam canapeaua ( the canapeaua), o sa facem mii de instalatii ( apropo, vezi ca mi-a venit o idee noua, dar avem nevoie de stickere), o sa facem multa limonada verde ca ochii de soparla, o sa facem cercei vegetali si fructiferi, o sa prajim ciuperci din alea, urechi de elan, pe sare, la gratar si o sa radem de n-o sa mai putem zilnic ( bine, asta oricum facem deja, dar de data asta o sa fie vara).
Colega mea de apartament e foarte tare! Eu am fost pana acum ceva vreme un Yeti, ma simteam bine singura, la mine in munti. Pana ti-l gasesti insa tu pe The Almost One si eu pe The No One si o sa ne mutam cu ei, nu mai vreau sa stau singura :). Imi place sa stau cu tine! Parca as locui intr-un parc de distractii ( dar fara clovni ucigasi).
Postul asta este no comment.

Jean Ignace Isidore Gérard ( J.J. Grandville)

Mai multe despre J.J. Grandville pe wikipedia si pe bibliOdyssey

Ralph Gibson

LINK

Perfect si normal esti tu, nu eu!

Cateva din personalitatile mele:
- femeia cinstita ( asta e nebuna rau!)
- aventuriera internationala ( de fapt adevarata femeie cinstita)
- seful de sala ( dictator autoritar si corupt, mai ales in bucatarie unde sta cu mainile in sold si porunceste)
- marinarul rosu furios ( si mai ales fioros, il apuca nervii cand e primavara si soare afara, isi scufunda toate corabiile cu o placere iesita din comun, ar bea totul romul din lume, are mereu ceva de comentat si ii place sa intre cu picioarele in rasadurile de flori proaspat plantate)
- suava creatura ( un fel de animal mitologic palid si rar, care da din gene si zambeste timid, o gasesti de obicei imbracata in pijama)
- preacreativa (considera ca timpul nu e facut pentru plictiseala, ar face orice, oricat de penibil si prost, numai sa nu stea degeaba si sa se uite in tavan. are in loc de 2 maini, doua masinarii in miscare continua. este personalitatea cea mai comentata si atacata)
- planificatoarea ( barbatii rebeli, cu spirit liber si tanar se simt iritati de aceasta personalitate)
- femeia normala ( apare printre picaturi, cand merge cu metroul, cumpara paine, se uita la televizor, citeste sau este pe cale sa se indragosteasca. rade foarte mult)

Din goana metroului

Sunt intr-un vagon plin de familii care se duc in vizita: femei incruntate cu mustata si geci de piele neagra, barbati cu par permanentat si geci de piele maro, batranici pudrate, imbracate in verde, cu genti din piele rosiatica. In fata mea sta cea mai gingasa familie de surdo-muti. Sunt mai scunzi decat mine, cu maini si picioare subtiri, ca niste bibelouri. Au toti ochi albastri, vioi, gesturi nervoase si au mare grija unii de ceilalti.
Se urca in vagon un cuplu cu un caine frumos, din specia cainilor facuti din valatuci din vata de zahar. Toti viitorii musafiri din vagon se bucura si zambesc uitandu-se la caine, dar cainele nu are ochi si urechi decat pentru familia delicata de surdo-muti.

Duminica nicio femeie nu are voie sa fie cinica

Imi place mult ca atunci cand sunt cu el am mereu impresia ca a doua zi o sa fie duminica ( o duminica din specia duminicilor travestite, pentru ca au iesit duminici cand trebuiau de fapt sa fie sambete).

Rasuflatoare

Mergeam dimineata pe strada si ma uitam la case si la cum imi par ele: vii, moartea, bolnave, rele sau nebune. Aveau insa toate ceva in comun: pareau ca se sufoca.
Fiecare casa ar trebui sa aiba o rasuflatoare. O rasuflatoare e ceva cu totul diferit de o fereastra, usa sau horn. Pe acolo se inspira casa si duce curentul in toate incaperile, dand pe jos bibelouri, umfland perdelele si rasfirand parul locatarilor. Tot pe acolo casa expira aer fierbinte si umed pe spinarile umflate ale unor porumbei plouati. Rasuflatoarele nu au grilaj, sunt intr-o parte, un pic mai jos de acoperis si cand intri in ele te simti ca intr-un mare uscator organic.

Pentru mine

Ieri am vazut un om care purta la subrat ceva ce de departe parea un brad de Craciun. Mai de aproape, am vazut ca tinea un brad de craciun alb, din mucava. De fapt era un delfin.

Afara ninge, intre fulgi exista un spatiu cam de 10 cm. Stateam la geam cu R si ne bucuram de faza noastra maniacala. Doi barbati cu sortzuri au inceput sa strige la noi diverse si au vrut sa ne faca poza asa ca cam fugit. Din cauza barbatilor cu sortzuri nu putem face de multe ori ce vrem: sa purtam fuste la fel de scurte ca o frunza, sa ne impiedicam pe strada etc. E mereu, pe undeva, barbatul asta care nu e din lumea mea, ce smulge un fir si se insereaza la mine in cuvertura.

In continuare nu vreau sa scriu cu diacritice. Cunosc oameni care nu tin cont de zebra, semafoare, legi, dar sunt infranti de caciulita unui stalp.

Ce pacat, atatea case frumoase sunt sedii de firma. Camere cu 4-5 ferestre adapostesc xeroxuri si sticle de plastic si vorbe de afaceri.

Tuxedomoon - An affair at the soiree - e frumos de reascultat, se aud sticlele de bautura si paharele cum se ciocnesc, precum si tigvele piratilor care se lovesc unele de altele, ametite.

O sa am si eu an affair at the soiree si o sa beau din pahare care scot clincheturi. Da? :)

D-abia astept sa ma duc acasa si sa stam de vorba in prag de usa.

De fapt nu stiu daca e stare maniacala sau sunt fericita.

Tpod

The tea bag concept

design: Elisabeth Soós

Pentru ceaiul de salvie, unica mea adictie.

:-"

picture via ( de vazut toate fotografiile de acolo)

"We sure are cute for two ugly people"
Versul meu preferat zilele astea. Mi-ar fi placut sa am un prieten care sa-mi zica asta ( poate chiar de scelerata sarbatoare v-day, in loc de cadou). Dar, din pacate, toti fostii mei prieteni aveau o foarte buna parere despre ei.

Casa paianjenilor

In casa mea se gasesc multi paianjeni. Deja nu ma mai tem atat de tare de ei, desi uneori si-o iau in cap si ma musca de picioare. S-au prins ca nu-i omoram asa ca si-au chemat toate neamurile, cu valize, bagaje, si-au carat chiar si pianinele dupa ei. Casa a devenit un fel de the promise land pentru toate neamurile de paianjeni, de la europoizi pana la mongoloizi. Ieri noapte mi-am spalat cana. Cana a ramas goala cam o secunda, dar inainte sa torn ceai in ea am observat ca deja aparuse un pui de paing in ea, isi cosea linistit culcuselul. L-am luat cu o lingurita si l-am aruncat pe geam, in noapte. Probabil in 5 minute a intrat inapoi pe usa.
In camera mea am reusit sa le pun insa embargo. Dar chiar si in aceste conditii m-am pomenit cu un Marinush( sau Marinica) care-mi fuge pe pereti. Poate vi se pare un nume prea prozaic, dar asta e!
E orfan, timid, si-i place sa-mi inconjoare patul, sa-mi rasfoiasca jurnalul intim si sa incerce sa-mi opereze la ochi o broasca. Spre deosebire de alti paianjeni, nu stie sa fuga atunci cand se apropie omul de el. E un paianjen de casa lipsit de simtul supravietuirii.
Si cand te gandesti ca a existat o perioada cand omoram paianjeni cu aspiratorul. Spiritele lor, pline de praf, au inceput deja sa ma bantuie. Cum se intoarce roata!

Cateodata sunt Wonder Woman

Unii oameni feresc mobila de soare. Soarele strica lemnul, il decoloreaza si il ofileste. De aceea, acesti oameni trag draperiile si traiesc in umbra.

Ma lupt cu depresia si pesimismul de foarte multi ani. Primul meu gand care vine iute si natural in fata unei situatii noi este de a pune raul in fata, de vedea un ecran negru in fata ochilor si de a brodi lucruri oribile care s-ar putea intampla. Nu pot uneori sa dorm multe nopti din cauza grijilor si din cauza scenariilor horror pe care le astept sa mi se intample mie sau celor dragi in viitor. Si nici macar nu sunt scenarii interesante, diferite, extraordinare. Sunt aceleasi prostii repetitive, dar de care, curios, te plictisesti foarte greu.
De aceea cand apare gandul negru trebuie sa actionez repede, pana nu-l ascult si-l bag in seama. Inainte, cand cadeam in starea asta nu mai avea nimic sens, ma durea inima, nu mai puteam sa simt altceva decat epuizare totala si dorinta de a nu mai continua. Mi-era greu pana si sa rasuflu.

Mi-a fost teama ca este o problema psihica. Asa ca am muncit mult cu mine si am descoperit ca trebuie doar sa invat cum sa fiu fericita. Mi-a fost greu sa prind drag de mine, sa nu mai ascult parerea celorlalti, sa-mi bag in cap culori precum galben si portocaliu. A trebuie sa reinvat cum sa gandesc si sa accept faptul ca nu trebuie sa fiu la nesfarsit intr-un anumit mod.

Eu sunt o fericita si o optimista construita prin foarte multa munca si munca nu conteneste niciodata.
Sa iei droguri si sa fii fericit este foarte usor. Dar apoi ramai tot cu tine, mizerabil in stare naturala, in lumea reala unde fericirea nu ti se da pe tava. Sa iei droguri nu inseamna sa muncesti cu tine. Eu vreau sa fiu fericita in the hard way, fara sa agit voaluri in cap. Imi place sa am asternuturi curate in minte. Imaginatia mea este minunata cand nu se hraneste artificial, nu vreau sa o hranesc chimic. Imi spal bijuteriile de argint cu pasta de dinti, nu cu solutiile complicate ale bijutierului cu experienta. Asta nu ma face insa mai lasa sau mai rigida sau mai putin complexa!

Sa gandesti negru este o dependenta care-ti ofera raspunsurile la care se ajunge cel mai usor. Poti sa incerci sa scapi de ea. Ajungi la un echilibru, vezi ca poti fi si fericit, vezi ca fericirea atrage dupa ea mai multa fericire. Si atunci, se intampla ceva rau si totul se duce naibii. Mai tragi un fum din tigara pesimismului. Si trebuie sa o iei de la capat, cu aceeasi pasi marunti, cu aceeasi frica, in timp ce in jurul tau totul merge rau si ti-e mai greu ca niciodata sa te gandesti ca tot raul are un sfarsit. Trebuie sa te gandesti iar ca nu esti un nimic, ca ai vise, ca meriti tot ce e mai bun si toate porcariile astea gen gandire pozitiva care suna atat de copilaresc si stupid pentru ca nu ne invata nimeni ca de fapt asa suna normalul.

Si o iau iar de la capat si o iau iar de la capat.
Sa ma salvez este cel mai greu lucru pe care l-am vazut vreodata, mai ales ca nu cunosc metode si fac totul la intamplare.
Si habar n-am de unde imi iau puterea sa o iau iar de la inceput si cum ies din deznadejde. Pentru ca asta e cuvantul cel mai potrivit pentru starile astea: "deznadejde" . Parca ai trai sfarsitul lumii de cateva zeci de ori pe an.


Stiu cativa oameni care nu se lupta sa fie fericiti si care-si proclama nihilismul cu coatele si cu voci marete. M-au tras in jos ori de cate ori au putut, mi-au cerut ajutorul cand au avut nevoie dar nu au putut sa dea inapoi ceea ce au luat, care vor gradina la care eu lucrez de atata timp. Ei sunt oamenii care uneori ma sugruma cu energia lor negativa, ma inconjoara cu intuneric de nu mai reusesc sa vad nimic in jur. Si care-mi zic adevaruri supreme: "viata e grea si viata e cruda, orice ai face tu nu poti, nu ai, nu esti in stare, n-ai cum" si sunt atat de mandri de originalitatea si profunzimea celor zise si rad fals si rautacios si-mi pun greutati pe piept. Si ei vad ca-mi fac rau, vad ca ma imbolnavesc cand absorb atata rautate si totusi se asteapta sa ma lupt si cu dezamagirea pe care mi-o provoaca, de parca lupta cu mine insami nu este indeajuns de grea.

Realizezi insa ca ai ajuns cu tine intr-un loc cald si calm atunci cand reusesti sa transmiti si celorlalti starea asta luminoasa. Cumva, simti ca ai depasit un prag si ca orice rau ti s-ar intampla nu te va invinge . Acum nu mai pierd luni sau ani zacand, nu stiu cum am facut dar am minimalizat toate efectele pagubelor. Acum sunt in picioare in cateva zile. Acum gandesc in termeni simpli, de gradini: gradini care-mi plac, prin care ma plimb si pe care le ingrijesc si gradini pe care le ocolesc, pentru ca este ceva rau care pluteste deasupra lor. Toate gradinile au porti, o gradina nu te poate inchide si nu te poate tine prizonier.

The monster without a name

Crunch Crunch! Munch Munch! Chomp Chomp! Gulp!

O poveste minunat de groaznica :)

Sisteme de numarare

La khmerii din Cambogia sistemul de numarare se repeta dupa 5, nu dupa 10. De exemplu 6 va fi 5 si 1, sapte va fi 5 si 2.

Karen Blixen povesteste in cartea sa "Out of Africa" despre cum invata cu un tanar suedez sa numere in limba swahili. Pentru ca cifra 9 semana cu un cuvant cu conotatie obscena, tanarul, jenandu-se sa aduca vorba de el, a preferat sa-i spuna ca in limba swahili nu exista cuvantul 9, deci nici 19, nici 29 sau 90. Autoarea s-a minunat despre curajul acestui popor de a nu respecta o regula atat de importanta si de a sari peste o cifra. Ba mai mult, s-a gandit ca un mic african de pe domeniul ei, caruia ii lipsea de la o mana inelarul, poate ca il "pierduse" intentionat. Inelarul de la o mana corespunde cifrei 9, cifra noua nu exista deci nici inelarul nu este de folos.

Cand eram mica am inventat limba ireneza unde toate cuvintele erau spuse invers. Aveam asadar in loc orez, unu, iod, iert, urtap, icnic, esash, etpash, tpo, auon, ecez. Clasa mea cu ecez elevi (printre care un caine, un leu, o soricioaca si un muzicant etc) repeta in cor sistemul meu de numarare. Il stiu pe de rost pana si acum. Probabil si ei, acolo unde sunt acum, daca mai exista si sunt jucarii mari, cu meserii si la casa lor, inca numara asa.

Colega mea, Midori, a cumparat un ceas binar pe care eu il urasc si-l defaimez constant. Eu, care am dorit intotdeauna sa inventez un ceas cum nu mai exista, fara cifre, fara limbi, descopar ca sunt o traditionalista a timpului si a ceasurilor.

Noi nu stim sa stam nemiscati

Scriu postul asta pentru ca dimineata m-a enervat o femeie care mergea agale, pe mijlocul trotuarului, in timp ce eu ma grabeam, desi nu aveam nici o graba. Pentru ca eu merg de obicei repede, atat de repede incat nu ma pot opri atunci cand vad o poza frumoasa care trebuie bagata in aparat sau un lucru dintr-o vitrina care merita admirat. Alerg cand ies la plimbare si am tot timpul din lume, alerg desi nu stiu de ce alerg, desi nu am adidasi buni pentru alergat si sunt si impiedicata, predispusa la accidente, alerg chiar si atunci cand am o sticla de vin in ghiozdan si nu as vrea sa cad si sa o sparg. Nu prea are legatura cu faptul ca traim in secolul vitezei, ca ne-am obisnuit sa avem totul aici si acum, imediat ce-l dorim, ca nu mai avem rabdare. Cred ca e doar un obicei prost care ma face sa ma simt foarte ocupata si importanta si om mare.


Nu prea stim sa stam nemiscati si sa ascultam sau sa cautam povesti. Vrem sa vedem, nu sa auzim, vrem sa fim obligati sa privim la ceva, nu sa ne imaginam ceva singuri. Satisfactia vine rapid daca ni se pune o imagine in fata, e greu sa construiesti in minte imagini. Ne enerveaza oamenii lenti, oamenii tacticosi, care par ca au tot timpul din lume, care nu se grabesc pe strada, care nu se grabesc pe scara rulanta. Oamenii care nu fug par sa nu ne respecte fuga.
Un om care nu se grabeste ni se pare ca ocupa un spatiu prea mare pentru el, spatiu pe care nu stie sa-l valorifice, spatiu pe care-l merit eu pentru ca eu alerg dand din maini si sunt mandru si util societatii pentru ca fac asta. Orasul a devenit plin de piste si atleti. Alergam mereu si devenim din ce in ce mai lati, pentru ca vrem sa inghitim si sa avem pentru noi din ce in ce mai mult timp si spatiu. Si nici macar nu e o intrecere care sa se petreaca in interiorul nostru. Orice strain ne poate deveni concurent.
Ne grabim dar nu suportam sa ne grabim alaturi de alti oameni. Suntem niste singuratici in cursa noastra lunga, nu vrem sa fim atinsi de corpurile altor oameni atunci cand fugim. Vrem sa fim mereu pe primul loc si sa nu impartim locul cu nimeni. De unde atata iubire pentru agitatie? Mi-as cumpara o testoasa ca sa invat de la ea, dar am auzit ca musca.