Monday, February 11, 2008

Cateodata sunt Wonder Woman

Unii oameni feresc mobila de soare. Soarele strica lemnul, il decoloreaza si il ofileste. De aceea, acesti oameni trag draperiile si traiesc in umbra.

Ma lupt cu depresia si pesimismul de foarte multi ani. Primul meu gand care vine iute si natural in fata unei situatii noi este de a pune raul in fata, de vedea un ecran negru in fata ochilor si de a brodi lucruri oribile care s-ar putea intampla. Nu pot uneori sa dorm multe nopti din cauza grijilor si din cauza scenariilor horror pe care le astept sa mi se intample mie sau celor dragi in viitor. Si nici macar nu sunt scenarii interesante, diferite, extraordinare. Sunt aceleasi prostii repetitive, dar de care, curios, te plictisesti foarte greu.
De aceea cand apare gandul negru trebuie sa actionez repede, pana nu-l ascult si-l bag in seama. Inainte, cand cadeam in starea asta nu mai avea nimic sens, ma durea inima, nu mai puteam sa simt altceva decat epuizare totala si dorinta de a nu mai continua. Mi-era greu pana si sa rasuflu.

Mi-a fost teama ca este o problema psihica. Asa ca am muncit mult cu mine si am descoperit ca trebuie doar sa invat cum sa fiu fericita. Mi-a fost greu sa prind drag de mine, sa nu mai ascult parerea celorlalti, sa-mi bag in cap culori precum galben si portocaliu. A trebuie sa reinvat cum sa gandesc si sa accept faptul ca nu trebuie sa fiu la nesfarsit intr-un anumit mod.

Eu sunt o fericita si o optimista construita prin foarte multa munca si munca nu conteneste niciodata.
Sa iei droguri si sa fii fericit este foarte usor. Dar apoi ramai tot cu tine, mizerabil in stare naturala, in lumea reala unde fericirea nu ti se da pe tava. Sa iei droguri nu inseamna sa muncesti cu tine. Eu vreau sa fiu fericita in the hard way, fara sa agit voaluri in cap. Imi place sa am asternuturi curate in minte. Imaginatia mea este minunata cand nu se hraneste artificial, nu vreau sa o hranesc chimic. Imi spal bijuteriile de argint cu pasta de dinti, nu cu solutiile complicate ale bijutierului cu experienta. Asta nu ma face insa mai lasa sau mai rigida sau mai putin complexa!

Sa gandesti negru este o dependenta care-ti ofera raspunsurile la care se ajunge cel mai usor. Poti sa incerci sa scapi de ea. Ajungi la un echilibru, vezi ca poti fi si fericit, vezi ca fericirea atrage dupa ea mai multa fericire. Si atunci, se intampla ceva rau si totul se duce naibii. Mai tragi un fum din tigara pesimismului. Si trebuie sa o iei de la capat, cu aceeasi pasi marunti, cu aceeasi frica, in timp ce in jurul tau totul merge rau si ti-e mai greu ca niciodata sa te gandesti ca tot raul are un sfarsit. Trebuie sa te gandesti iar ca nu esti un nimic, ca ai vise, ca meriti tot ce e mai bun si toate porcariile astea gen gandire pozitiva care suna atat de copilaresc si stupid pentru ca nu ne invata nimeni ca de fapt asa suna normalul.

Si o iau iar de la capat si o iau iar de la capat.
Sa ma salvez este cel mai greu lucru pe care l-am vazut vreodata, mai ales ca nu cunosc metode si fac totul la intamplare.
Si habar n-am de unde imi iau puterea sa o iau iar de la inceput si cum ies din deznadejde. Pentru ca asta e cuvantul cel mai potrivit pentru starile astea: "deznadejde" . Parca ai trai sfarsitul lumii de cateva zeci de ori pe an.


Stiu cativa oameni care nu se lupta sa fie fericiti si care-si proclama nihilismul cu coatele si cu voci marete. M-au tras in jos ori de cate ori au putut, mi-au cerut ajutorul cand au avut nevoie dar nu au putut sa dea inapoi ceea ce au luat, care vor gradina la care eu lucrez de atata timp. Ei sunt oamenii care uneori ma sugruma cu energia lor negativa, ma inconjoara cu intuneric de nu mai reusesc sa vad nimic in jur. Si care-mi zic adevaruri supreme: "viata e grea si viata e cruda, orice ai face tu nu poti, nu ai, nu esti in stare, n-ai cum" si sunt atat de mandri de originalitatea si profunzimea celor zise si rad fals si rautacios si-mi pun greutati pe piept. Si ei vad ca-mi fac rau, vad ca ma imbolnavesc cand absorb atata rautate si totusi se asteapta sa ma lupt si cu dezamagirea pe care mi-o provoaca, de parca lupta cu mine insami nu este indeajuns de grea.

Realizezi insa ca ai ajuns cu tine intr-un loc cald si calm atunci cand reusesti sa transmiti si celorlalti starea asta luminoasa. Cumva, simti ca ai depasit un prag si ca orice rau ti s-ar intampla nu te va invinge . Acum nu mai pierd luni sau ani zacand, nu stiu cum am facut dar am minimalizat toate efectele pagubelor. Acum sunt in picioare in cateva zile. Acum gandesc in termeni simpli, de gradini: gradini care-mi plac, prin care ma plimb si pe care le ingrijesc si gradini pe care le ocolesc, pentru ca este ceva rau care pluteste deasupra lor. Toate gradinile au porti, o gradina nu te poate inchide si nu te poate tine prizonier.

17 comments:

Ironistul said...

Sunt de acord ca tristii de serviciu iti fac numai rau. pentru ei nimic nu este posibil si nimic nu are sens. de fapt, sunt lenesi, invidiosi, carcotasi. daca tu incerci sa faci ceva, imadiat sar si-ti spun ca nu faci bine, ca nu faci ce trebuie, ca n-are rost, iar daca nu faci, ca de ce nu faci. la fel de adevarat este ca adesea oamenii cei mai veseli te deprima.

len.ro said...

Inteleg foarte bine tot ce spui aici. Toata lupta, multele intunecari si clipele de optimism castigat. Nu cred ca lupta se opreste niciodata, lupta nu proprii demoni. Dar uneori ajungi sa te intelegi mai bine, sa vezi. In momentul in care reusesti sa te vezi, sa vezi norul negru care iti acopera sufletul atunci exista deja speranta sa construiesti o raza de soare.

Ionouka said...

Stii care-i culmea? Ca de cele mai multe ori simti ca puterea de a iesi din gradina e numai la tine, dar ai o parere atat de proasta despre tine incat refuzi s-o folosesti. Si amani eliberarea dintr-un soi de masochism specific oamenilor care nu si-au gasit drumul. dar stii care e partea buna? ca odata ce-ai invatat sa deschizi usile gradinilor, nu mai uiti niciodata.

Ciprian said...

Foarte frumos, placut si, cred, foarte sincer scris. Iti urez succes in lupta pentru fericire cu temerile si cat mai scurte perioada de cadere in "deznadejdi"... asta pare a fi viata, nu doar a unora ci a celor mai multi. Cred ca cel mai frumos lucru este sa fii fericit in ciuda si in timpul micilor temeri...

Pfua, ce mi-a placut ce-ai scris :)

Danonino said...

Ce-am mai zambit citind postul asta!
Intr-adevar, nu exista om mai galben, mai rosu, mai portocaliu si mai optimist ca un fost depresiv. Sau care sa se incapataneze mai tare sa nu plece de langa specialistii in mode diverse care-i recomanda negru, negru si iar negru...

Eu cred ca si oamenii astia negri pot fi mancati la fel ca elefantii: cu inghitituri mici. Eventual si tacamuri colorate :)

gigix said...

ce pulseu de sinceritate! frumos.
si asta - da' cu scroll facut la sfarsit.

si... intre B52 si capatul lui Stefan Furtuna, pah undeva pe acolo... e un parculete asa... mare fix cat o gradina mica, Doamne, dar asa frumos! ascuns printre case. e frumos tot timpul, si iarna, si vara, si primavara si toamna.

Anonymous said...

ostrogoata cea de ceai, mi-a plăcut strigătul simplu şi cinstit "Asta nu mă face însă mai laşă sau mai rigidă sau mai puţin complexă!" ;) :))))))))))))))))))))) (adevăru-i că râd rău de tot). ai simţit tu nevoia să te... repui, că prea era jalnică pasta de dinţi :)))))))))))))))) (râd tare...)

acuma serios (da' tot serios eram şi mai devreme :) îmi place mult ce spui, te-nţeleg cu claritate, şi realizez a multa oară că dispui de acea onestitate pe care am ajuns s-o preţuiesc atâta, una cuminte, naturală, nu simplu exhibiţionism sau, altfel, eviscerare violentă şi amară...

Anonymous said...

Multumesc.

Anda said...

"Deznadejde" e un cuvant tare bun...
Ciudat e ca, de cand te-am descoperit, intru zilnic la tine pe blog pentru doza de optimism, de poveste si de...culoare...Poate fericirea chiar se invata, iar procesul nu conteneste niciodata...poate chiar asa e...si mereu trebuie sa o iei de la capat...
Iti doresc sa ratacesti numai prin gradini care iti plac...

Anonymous said...

şi încă ceva, ostrogoata cea de zen, cu mai mică legatură acum, dar legat cumva de lucruri pe care le borbeam cândva, la un alt post.
tot drog se cheamă şi alte lucruri artificiale, orice neam de dogmă, metodă, cale, practică sau sistem care nu vine dinlăuntru. mai devreme sau mai târziu, dacă nu e izvorâtă din interior, efectul trece, constaţi că, fără ca măcar respectiva chestie să dispună de major flaws (dimpotrivă, poate e chiar perfectă, dar doar pentru insul care a scornit-o şi căruia i-a rezolvat problemele), ei bine, nu îşi mai face efectul, nu te mai încarcă, nu te mai scoate la suprafaţă, rezolvările ei îţi apar în termeni străini. asta apropo de lucruri artificiale, împrumutate, injectate.

pentru soluţii proprii, trăiască pasta de dinţi, dară! :) (... era un lucru ce-mi veni aseară, înainte de culcare, în minte, plecând de la ce spuneai în post.)

morsanu said...

Excelent spus. Am trecut si trec (acum din ce in ce mai rar) prin ce cred ca ai descris tu aici. Si ai dreptate. Viata e o aventura nu o supravietuire. Dar e al naibii de greu sa pui discul asta sa cante repetat cand te loveste negrul. E al naibii de greu sa te gandesti la pasuni verzi si intinse cu cer senin deasupra lor cand in tine ploua cu galeata. Dar merita tot efortul. Spor la scris in continuare!

The Roadrunner said...

Da, este mult mai usor să te complaci si sa iti plangi de mila decat sa incepi sa faci pasi inainte de unul singur. Eu, una, am patit-o. Dar de curand mi-a zis cineva, într-un context trist, de altfel, ca trebuie sa zambim pana la sfarsit. Si asta incerc să fac. Si e mai bine. :)

Ladystarlight said...

la sfârşit de zi, atunci când nu e nici lumină, dar nici întuneric şi copiii abia au ieşit de la şcoală, atunci când în autobuze se inghesuie lumea mai întâi către supermarket sau piaţă, apoi spre casă (trecând pe la cutia poştală unde se ţine într-un colţ factura de la electrica) ar fi plăcut să găsesc la uşă (în locul plicului de la Provident) o foaie pe care să scrie drept: Have you had your smile today? :)

Anonymous said...

acest "cateodata sunt..." a atins un punct sensibil.
lupt cu depresia, pesimsmul, etc urmare a unei boli. e rau.
dar stii. pana si'n cazul meu poti sa spui destul. te ridici, te scuturi si gasesti in tine acea fericire de care vorbesti.

anami said...

imi place f mult de tine....
stiu exact prin ce treci.....
mi-ar placea sa te cunosc....:)
te-am vazut o singura data, dar nu cred ca imi mai amintesc cum esti.... dragutza,sigur....

Eliza said...

Da, sunt nişte modele mentale întunecate din care trebuie să te zbaţi să ieşi ca din nişte ape mâloase, să te opreşti ca şi cum te-ai trezi dintr-un coşmar şi să te îndrepţi spre acele lucruri simple şi la îndemână care te fac fericit... Iar vampirii emoţionali.. trebuie ignoraţi. Vor pieri de foame.

self said...

Sunt in asentimentul vostru.Am cunoscut oameni luminosi,cat si intunecati.Uneori aceiasi,care traversau ambele stari, succesiv.Unii, brusc,fara "preaviz",au trecut in lumea umbrelor.Experienta Sfarsitului m-a marcat.Intr-adevar,cunosc multe adevaruri,dar povara ma apasa.Simbolic parca,in zori,bobocul rosu de trandafir japonez care se pregatea sa infloreasca langa floarea de baza, a cazut.De prea multa iubire?