Cateodata sunt Wonder Woman

Unii oameni feresc mobila de soare. Soarele strica lemnul, il decoloreaza si il ofileste. De aceea, acesti oameni trag draperiile si traiesc in umbra.

Ma lupt cu depresia si pesimismul de foarte multi ani. Primul meu gand care vine iute si natural in fata unei situatii noi este de a pune raul in fata, de vedea un ecran negru in fata ochilor si de a brodi lucruri oribile care s-ar putea intampla. Nu pot uneori sa dorm multe nopti din cauza grijilor si din cauza scenariilor horror pe care le astept sa mi se intample mie sau celor dragi in viitor. Si nici macar nu sunt scenarii interesante, diferite, extraordinare. Sunt aceleasi prostii repetitive, dar de care, curios, te plictisesti foarte greu.
De aceea cand apare gandul negru trebuie sa actionez repede, pana nu-l ascult si-l bag in seama. Inainte, cand cadeam in starea asta nu mai avea nimic sens, ma durea inima, nu mai puteam sa simt altceva decat epuizare totala si dorinta de a nu mai continua. Mi-era greu pana si sa rasuflu.

Mi-a fost teama ca este o problema psihica. Asa ca am muncit mult cu mine si am descoperit ca trebuie doar sa invat cum sa fiu fericita. Mi-a fost greu sa prind drag de mine, sa nu mai ascult parerea celorlalti, sa-mi bag in cap culori precum galben si portocaliu. A trebuie sa reinvat cum sa gandesc si sa accept faptul ca nu trebuie sa fiu la nesfarsit intr-un anumit mod.

Eu sunt o fericita si o optimista construita prin foarte multa munca si munca nu conteneste niciodata.
Sa iei droguri si sa fii fericit este foarte usor. Dar apoi ramai tot cu tine, mizerabil in stare naturala, in lumea reala unde fericirea nu ti se da pe tava. Sa iei droguri nu inseamna sa muncesti cu tine. Eu vreau sa fiu fericita in the hard way, fara sa agit voaluri in cap. Imi place sa am asternuturi curate in minte. Imaginatia mea este minunata cand nu se hraneste artificial, nu vreau sa o hranesc chimic. Imi spal bijuteriile de argint cu pasta de dinti, nu cu solutiile complicate ale bijutierului cu experienta. Asta nu ma face insa mai lasa sau mai rigida sau mai putin complexa!

Sa gandesti negru este o dependenta care-ti ofera raspunsurile la care se ajunge cel mai usor. Poti sa incerci sa scapi de ea. Ajungi la un echilibru, vezi ca poti fi si fericit, vezi ca fericirea atrage dupa ea mai multa fericire. Si atunci, se intampla ceva rau si totul se duce naibii. Mai tragi un fum din tigara pesimismului. Si trebuie sa o iei de la capat, cu aceeasi pasi marunti, cu aceeasi frica, in timp ce in jurul tau totul merge rau si ti-e mai greu ca niciodata sa te gandesti ca tot raul are un sfarsit. Trebuie sa te gandesti iar ca nu esti un nimic, ca ai vise, ca meriti tot ce e mai bun si toate porcariile astea gen gandire pozitiva care suna atat de copilaresc si stupid pentru ca nu ne invata nimeni ca de fapt asa suna normalul.

Si o iau iar de la capat si o iau iar de la capat.
Sa ma salvez este cel mai greu lucru pe care l-am vazut vreodata, mai ales ca nu cunosc metode si fac totul la intamplare.
Si habar n-am de unde imi iau puterea sa o iau iar de la inceput si cum ies din deznadejde. Pentru ca asta e cuvantul cel mai potrivit pentru starile astea: "deznadejde" . Parca ai trai sfarsitul lumii de cateva zeci de ori pe an.


Stiu cativa oameni care nu se lupta sa fie fericiti si care-si proclama nihilismul cu coatele si cu voci marete. M-au tras in jos ori de cate ori au putut, mi-au cerut ajutorul cand au avut nevoie dar nu au putut sa dea inapoi ceea ce au luat, care vor gradina la care eu lucrez de atata timp. Ei sunt oamenii care uneori ma sugruma cu energia lor negativa, ma inconjoara cu intuneric de nu mai reusesc sa vad nimic in jur. Si care-mi zic adevaruri supreme: "viata e grea si viata e cruda, orice ai face tu nu poti, nu ai, nu esti in stare, n-ai cum" si sunt atat de mandri de originalitatea si profunzimea celor zise si rad fals si rautacios si-mi pun greutati pe piept. Si ei vad ca-mi fac rau, vad ca ma imbolnavesc cand absorb atata rautate si totusi se asteapta sa ma lupt si cu dezamagirea pe care mi-o provoaca, de parca lupta cu mine insami nu este indeajuns de grea.

Realizezi insa ca ai ajuns cu tine intr-un loc cald si calm atunci cand reusesti sa transmiti si celorlalti starea asta luminoasa. Cumva, simti ca ai depasit un prag si ca orice rau ti s-ar intampla nu te va invinge . Acum nu mai pierd luni sau ani zacand, nu stiu cum am facut dar am minimalizat toate efectele pagubelor. Acum sunt in picioare in cateva zile. Acum gandesc in termeni simpli, de gradini: gradini care-mi plac, prin care ma plimb si pe care le ingrijesc si gradini pe care le ocolesc, pentru ca este ceva rau care pluteste deasupra lor. Toate gradinile au porti, o gradina nu te poate inchide si nu te poate tine prizonier.