Intr-o miniatura

Cand ma simt rau si sunt racita, cand ma simt a nimanui, mai ales nu a lui, cand totul merge invers desi stiu ca e numai temporar, imi iau fata in palme, ma ghemuiesc in mine si incep sa ma gandesc la toate acele lucruri proeminente invizibile de obicei ochilor nostri mult prea mari. Gandesc micro ca sa nu mai fiu macro-suparata.
Ma gandesc la sprancenele de albina, la limba pantofilor obligata sa stea mai mereu pe afara din gura, la nasurile de caini care ies de sub garduri si la pudra de praf de pe ele, la zimtii cutitelor ce seamana cu zimtii invelisului argintiu de lama de guma de mestecat, la cutele frumoase pe care le face pielea buzelor noastre, la modelul cu romburi de pe napolitanele scortoase care seamana cu un gard din fata institutului geriatric Ana Aslan pe care-l saream eu acum vreo 20 de ani.
Lucrurile mici nu cer nimic, nici macar sa fie observate si ma simt tare bine cand ma fac si eu mica si ma amestec printre ele.

Riscuri si datorii

Din cand in cand imi dau sfaturi, trag concluzii si ma schimb. Ce am invatat pana acum, anul asta.

 Pot sa fac tot ceea ce doresc. In loc de ora 1 pot sa zic ca e ora 68, pot sa nu imi traiesc viata dupa coordonatele celorlalti si pot sa ma bucur atunci cand imi merge bine si sa ma deprim atunci cand totul pare sa se rostogoleasca in directia potrivita. Imi asum riscul de a parea nebuna, de a fi neserioasa, de a fi o ratata, de a nu ma potrivi in imaginea celorlalti despre mine, de a dezamagi, de a ma dezamagi pe mine insami. Imi asum riscul de a avea 5 ani de ghinioane in care cresc mai mult decat in 5 ani de noroc si multumire.
Imi asum riscul de a fi singura si de a amana tot ce vreau, de a nu face ceea ce-mi doresc pentru ca dorintele sunt atat de inselatoare si cred ca a trai de dragul lor inseamna sa-ti devii propriul despot si propriul dusman. Toate dorintele indeplinite pana acum s-au dovedit a fi niste decizii gresite din punct de vedere emotional nu rational. Mi-am asumat riscul de a pastra langa mine persoane toxice pentru a invata niste lectii dureroase dar extrem de trebuincioase si de a pleca de langa ele chiar daca pentru asta a trebuit sa tai niste radacini dureroase pentru ei. Imi asum riscul de a nu fi ceea ce societatea doreste de la mine, de a nu da ceea ce oamenii au nevoie sa le dau, de a nu-mi da ceea ce eu am nevoie sa-mi dau, de a nu tine in mine ceea ce mie mi se pare nedrept, de a nu lasa oamenii sa abuzeze de mine. Pentru ca a te purta asa cum trebuie e o capcana cu 30 de usi, treci de 20 si tot vei da de o usa care te trimite intr-o prapastie. Imi asum riscul de a ignora, chiar asta ii indurereaza pe unii, de a ma ignora atunci cand trebuie chiar daca asta ma indurereaza. E bine sa fim proprii nostri parinti, sa ne crestem singuri, sa ne dam singuri peste maini cand suntem lacomi de fericirea care nu ne trebuie, trebuie sa ne iubim intr-un mod lucid si constant. E bine sa ne aruncam singuri in gol atunci cand celor din jur le e mila sau le e lene sa faca asta pentru noi. E bine sa nu ne indatoram noua insine sau celorlalti si sa dam cat putem, atat timp cat asta nu ne saraceste pe noi.

Plante de companie

Am crescut in casa bunicilor, printre ramuri de asparagus, rhododendroni si filodendroni. Zilele astea am aflat ca asparagusul se mai numeste si umbra iepurelui si ca fructele mici pe care le face sunt otravitoare. Desi pe atunci aveam un papagal care rontaia nonstop din el, n-a patit nimic, ba a mai si trait mai multi ani fata de cat traieste in mod obisnuit un perus. Pentru mine sa ai grija de o planta inseamna sa o tii la umbra, daca asta are ea chef, sau la soare daca asa e felul ei, sa o uzi zilnic, sa nu-i pui muzica urlatoare decat foarte rar  si sa nu-i arunci priviri rautacioase ( desi sunt o gramada de plante care cresc bine-mersi si sunt fericite desi proprietarii lor le urasc sau, si mai rau, le trateaza cu indiferenta; dar probabil plantele astea sunt ca oamenii care sunt fericiti doar daca viata ii trateaza nedrept)
Acum vreau sa-mi iau niste plante si studiez de zor ce fel de plante s-ar potrivi acasa la mine, plante dupa chipul si asemanarea mea, carora sa le placa la caldura, la lumina, care sa creasca frumoase si mari chiar daca le pun mai multa apa decat ar trebui si sa aiba mereu o vorba buna. o gluma sau un proverb zen pentru mine atunci cand ma vad incruntata si lipsita de chef.
Mie mi-ar placea sa cresc si un stejar, dar sunt prea mica pentru el.

Poveste din gogoserii pentru copii

Aceasta este povestea unei gogosi urlatoare. Nu e de mancat, e de ascultat.
De ce urla, nimeni nu stia. Din momentul in care a fost scoasa din tigaie, gogoasa a inceput sa se tanguie tare. I-a crescut un omulet in gat si nimeni nu a mai putut sta in preajma ei de atunci. Pentru ca toti patiserii incepusera sa-si dea demisia din cauza ei ( nervii si timpanele lor ajunsesera in ultimul hal), pentru ca nu gasea niciun cumparator care sa-si doreasca sa manance o gogoasa care tipa in halul acela, patronul a bagat-o intr-un servetel si i-a dat drumul pe strada. Iar gogoasa a inceput sa fuga si sa urle cat o tinea gura ei de coca. Oamenii care isi fac veacul pe terasele de pe Lipscani inca mai vorbesc despre ea.
A fugit gogoasa ce a fugit, a tipat cat a tipat dar la un moment dat a obosit si a inceput sa faca pauze de urlat. Acum tipa doar din 5 in 5 minute si o gospodina chiar a coborat la un moment dat dintr-un bloc, crezand ca gogoasa e un vanzator de maturi. Apoi a inceput sa tipe din ora in ora. Si gogosile au limitele lor! A ajuns intr-un parc, s-a invelit in frunze ca sa nu manance porumbeii sau cainii si a incercat sa doarma. Dar nu putea sa doarma din cauza propriilor urlete.
O gogoasa plangand cu lacrimi din praf de copt - asta a gasit in acea zi de marti in parc, in timp ce-si plimba pekinezul, domnul B, pensionar si fost profesor de muzica. A luat-o acasa si i-a dat o educatie, a invata-o chiar sa cante la pian, a vorbit cu un prieten d-al sau, fost bariton, sa-i lucreze vocea. Si astfel gogoasa urlatoare a ajuns la Opera. Acum e in turneu, smulge ovatii unui public norvegian, in timp ce inima domnului B, devenit pensionar-impresar intre timp, creste de mandrie si creste, creste ca un aluat pus la dospit in lighean. Sa speram ca nu va deveni si ea o inima urlatoare.

Maruntisuri

Poti da atat de mult, facand atat de putin: un moment de liniste unui om agitat, un pas inapoi in fata cuiva speriat, o floare unei fete care se simte urata, un ban unui om insetat ( chiar daca va da banul ala pe bautura, cine suntem noi sa judecam dependetele si fericirile unui om), un cuvant bun pentru un om care a tacut prea mult, un sarut celui care n-a fost sarutat de prea mult timp, un desen pentru un cineva copilaros si un mar pentru altcineva care nu prea mananca sanatos.
Dragostea ia multe forme, uneori e un gest mic si amarat.

Haine noi de schimb

Sunt din ce in ce mai curioasa sa vad cum ma mai schimb, unde mai ajung, ce mai pierd si ce mai castig. Deocamdata ma uit cu uimire la mine ca am ajuns foarte romantica intr-un sens siropos ( dupa cum demonstreaza si ultima povestire) si daca as mai avea pe cine sa rasfat, chiar m-as transforma pentru el intr-o bucatareasa rabdatoare care face dulceturi seara tarziu, cu fereastra deschisa. In acelasi timp am renuntat sa mai fiu o luptatoare pentru cauzele altora atunci cand acestia nu fac nici cel mai mic efort sa lupte pentru cauzele mele, am renuntat sa mai renunt la mine pentru altii. Sunt la fel de inocenta si increzatoare ca inainte, dar mai neintelegatoare si severa. Si nu ma prea mai intereseaza scuzele.
Dar e o toamna frumoasa :)
no comments for this post

Poveste de ceai pentru copii de ceai

A fost odata o cescuta de ceai care a picat din plasa unei domnisoare grabite chiar pe sina tramvaiului. Unde evident s-a spart, dar nu pentru ca tramvaiul a trecut exact atunci pe acolo, ci pentru ca un domn grabit, care traversa aiurea a dat peste ea cu piciorul lui drept incaltat intr-o gheata trainica si scumpa.
Nu s-a intamplat nimic imediat dupa aceea sau mai bine zis nimeni nu a observat nimic deosebit, pentru ca era o zi de luni obisnuita si oamenii isi vedea de ale lor, n-aveau timp sa caute miracole la fiecare colt de strada. Dar ce nu stiau ei este ca de cate ori o ceasca de ceai se sparge, tot ceaiul din lume se strange intr-un nor mare si parfumat ca sa o planga.
Asa ca a fost acest moment de liniste urmat apoi de un tunet ciudat, ce semana mai degraba cu un clinchet intens de lingurita uriasa scapata pe podea. Si apoi a inceput ploaia. Plangeau dinastiile ceaiului si cu lacrimi de ceai alb si de ceai rosu si de ceai verde si negru si verzui-albastrui. Cadeau stropi de ceai de iasomie peste politie si ceai de urzici peste croitorie, toate pietele au fost scaldate in ceai de sunatoare si o gramada de precupete care sufereau de ficat si-au umplut sticlutele cu el pentru zile negre, ceaiul de ghimbir a cazut peste oameni raciti si le-a scos microbii pe nas pe care i-a luat pe sus o alta rafala de ceai de pelin, ceaiul de Ceylon si-a asezat geamantanele in holurile hotelurilor si ceaiul de bujori a curatat hornurile caselor, ceaiul de menta a improspatat toate strazile cu canalizarea infundata si ceaiul verde i-a trezit pe toti cei ce motaiau in birouri.
Si toata lumea isi intindea ceasca de ceai in aer, lasandu-le sa se umple. Si parca toti ciocneau in cinstea cuiva nevazut. Si cu ocazia asta s-a facut si un recensamant al portelanurilor si al serviciilor de ceai. A iesit o cifra insemnata si toti mai-marii ceaiului s-au simtit prin urmare mai putin tristi din acest motiv. Atata timp cat cestile de ceai au in continuare multi urmasi lucrurile nu au cum sa mearga rau pentru nimeni.

Despre minunatele zile de vineri si virtutile lor terapeutice

Mi-ar placea sa existe bomboane cu vineri sau tinctura de vineri sau balsam de vineri. Iti dai dupa ce te samponezi bine cu vineri in cap si gata, te simti din nou lucios, sanatos si plin de speranta. As vrea sa existe sos de vineri in friptura de duminica, pentru ca duminica e trista si iti pierzi toata buna-dispozitie de sambata si ai nevoie sa-ti reamintesti de starea de vineri cand totul ti se pare posibil, iti umblau promisiunile prin maini si aveai chef din nou, de orice, nu conteaza, important e ca ai-aveai chef. As vrea sa existe cearceafuri impregnate cu vineri si mai multi oameni care sa fie ca niste vineri. Cunosc cativa si dupa ce ma intalnesc cu ei am impresia ca vin doua zile libere ( nici nu vreau sa amintesc de oamenii Luni seriosi care ma alieneaza sau oameni Marti care ma enerveaza).
Exista deja niste lucruri cu esenta de vineri in ele si pentru mine ele sunt inghetata, ceaiul de ghimbir, cateva tricouri preferate, House, bomboanele Maltesers, cartile cu pinguinul Apolodor. Cred ca mai sunt cateva dar nu-mi vin acum in minte.
Si d-abia acum am inteles de ce Robinson Crusoe avea nevoie de un Vineri. Nu de un Joi sau un Sambata.