Intr-o miniatura

Cand ma simt rau si sunt racita, cand ma simt a nimanui, mai ales nu a lui, cand totul merge invers desi stiu ca e numai temporar, imi iau fata in palme, ma ghemuiesc in mine si incep sa ma gandesc la toate acele lucruri proeminente invizibile de obicei ochilor nostri mult prea mari. Gandesc micro ca sa nu mai fiu macro-suparata.
Ma gandesc la sprancenele de albina, la limba pantofilor obligata sa stea mai mereu pe afara din gura, la nasurile de caini care ies de sub garduri si la pudra de praf de pe ele, la zimtii cutitelor ce seamana cu zimtii invelisului argintiu de lama de guma de mestecat, la cutele frumoase pe care le face pielea buzelor noastre, la modelul cu romburi de pe napolitanele scortoase care seamana cu un gard din fata institutului geriatric Ana Aslan pe care-l saream eu acum vreo 20 de ani.
Lucrurile mici nu cer nimic, nici macar sa fie observate si ma simt tare bine cand ma fac si eu mica si ma amestec printre ele.