Poveste din gogoserii pentru copii

Aceasta este povestea unei gogosi urlatoare. Nu e de mancat, e de ascultat.
De ce urla, nimeni nu stia. Din momentul in care a fost scoasa din tigaie, gogoasa a inceput sa se tanguie tare. I-a crescut un omulet in gat si nimeni nu a mai putut sta in preajma ei de atunci. Pentru ca toti patiserii incepusera sa-si dea demisia din cauza ei ( nervii si timpanele lor ajunsesera in ultimul hal), pentru ca nu gasea niciun cumparator care sa-si doreasca sa manance o gogoasa care tipa in halul acela, patronul a bagat-o intr-un servetel si i-a dat drumul pe strada. Iar gogoasa a inceput sa fuga si sa urle cat o tinea gura ei de coca. Oamenii care isi fac veacul pe terasele de pe Lipscani inca mai vorbesc despre ea.
A fugit gogoasa ce a fugit, a tipat cat a tipat dar la un moment dat a obosit si a inceput sa faca pauze de urlat. Acum tipa doar din 5 in 5 minute si o gospodina chiar a coborat la un moment dat dintr-un bloc, crezand ca gogoasa e un vanzator de maturi. Apoi a inceput sa tipe din ora in ora. Si gogosile au limitele lor! A ajuns intr-un parc, s-a invelit in frunze ca sa nu manance porumbeii sau cainii si a incercat sa doarma. Dar nu putea sa doarma din cauza propriilor urlete.
O gogoasa plangand cu lacrimi din praf de copt - asta a gasit in acea zi de marti in parc, in timp ce-si plimba pekinezul, domnul B, pensionar si fost profesor de muzica. A luat-o acasa si i-a dat o educatie, a invata-o chiar sa cante la pian, a vorbit cu un prieten d-al sau, fost bariton, sa-i lucreze vocea. Si astfel gogoasa urlatoare a ajuns la Opera. Acum e in turneu, smulge ovatii unui public norvegian, in timp ce inima domnului B, devenit pensionar-impresar intre timp, creste de mandrie si creste, creste ca un aluat pus la dospit in lighean. Sa speram ca nu va deveni si ea o inima urlatoare.