Duminica cu blana de pisica gri

Azi stau in casa pentru ca nu ma simt bine. Nu e o duminica irosita, e o duminica-pisica. Ritmul meu de om salbatic are nevoie de macar o duminica din asta pe luna, in care sa ma ascund, sa nu vorbesc, sa nu-mi fie bine, sa mai ies din fericirile mele care nu-s intotdeauna de om cu scaun la cap.
Asa ca azi stau cu fata bosumflata in pat, ascult blues si ma gandesc la toate cele din viata mea care-s rele, le oranduiesc si incerc sa le dau afara din cap si din viata mea. Si incerc sa nu ma las influentata de trecut.
Ieri am vazut doi liceeni indragostiti, zburdau pe bulevardul maro ca doi oameni dintr-o lume paralela unde e vara. Si baiatul i-a facut cadou fetei nu o floare, ci s-a intins si a rupt un turture mare de pe o streasina. Si mi s-a parut asa frumos. Mai ales ca doi pasi mai incolo am vazut o femeie care se uita printr-un binoclu la un hotel. Si era suparata si scrasnea din dinti. Probabil incerca sa-l prinda pe ticalos cu o alta femeie si draperiile erau trase si nu vedea nimic. Si mi s-a parut asa urat.
Sunt convinsa ca fata care a primit cadou un buchet alcatuit dintr-un turture nu o sa urmareasca niciodata pe nimeni printr-un binoclu, intr-un oras murdar.

Rabdare, ninsoare, soare

O sa vina si vremea dansatului pe nisip, a manecilor scurte si a fustelor cu volane, a cremelor contra tantari, a statului la terasa la lumina lampii, a desenatului cu degetul pe sticla de bere rece, a picioarelor pline de praf in sandale, a plimbatului de mana prin parc seara, pe racoare, a ferestrelor larg deschise si a greierilor electrici, care sar din copaci direct in balcon, a inghetatei la cornet si a filmelor vazute ziua, la amiaza, in timp ce afara dogoreste asfaltul, a cerceilor colorati si a ceaiului cu gheata.
Asa imi spun in timp ce ma infasor in fularul mare, cat un sarpe-boa si fularul ma mananca satisfacut. Prada de iarna asta trebuie sa-i ajunga apoi timp de trei anotimpuri.
Sa mai rabdam putin si dupa aceea vom avea voie sa plecam la mare.

Imi plac oamenii care

Imi plac femeile care nasc si stii ca le-a fost greu, ca au fost complicatii, dar nu se vaita. Iti povestesc ca da, a fost un pic cam greu, dar atat.
Imi plac oamenii care stralucesc, care povestesc cu entuziasm despre orice amanunt.
Imi mai plac oamenii cu nas de Mickey Mouse si oamenii care isi fac timp pentru ei. Oamenii care mangaie cainii vagabonzi si-i scarpina intre urechi, oamenii care iubesc mai mult de 10 persoane, oamenii care te inteleg si nu te forteaza, chiar daca esti atat de diferit incat se mira ca poate exista un om atat de diferit de ei. Oamenii care au un egoism zdrentaros, incat isi pot permite sa evadeze din el ori de cate ori au chef, oamenii care rad cand povestesc de unele dureri, oamenii care imping masiniile soferilor necunoscuti, care fac prostii si gafe, care nu scutura fata de masa plina de firimituri in capul trecatorilor, care au o pofta grozava sa iasa din ale lor, care te pupa si te ciufulesc, care se admira in vitrine si-si scot limba la propria imagine, care se simt mandri de ceea ce sunt, nu de ceea ce fac, care au chef de orice: de tine, de film, de iesit, de vorbit.

Iubeste-ti caloriferul

Pentru ca n-am semineu, soba sau cuptor cu lemne, trebuie sa preamaresc caloriferul. Un calorifer e monstrul prietenos al casei ( il vad avand o figura de cal), facut sa ofere caldura tuturor, cu un polonic mare. Mie imi plac mult si caloriferele alea vechi, din fonta, cu elementi separati pe care ii poti vopsi in culori precum rosu sau verde sau turcoaz. Un astfel de calorifer hippiot devine o mobila vesela si frumoasa in camera.
Un calorifer care pocneste mai tare decat genunchii mei, in miez de noapte, din cauza caldurii de care se umple, e preferatul meu.Il aud prin vis si stiu ca sunt in siguranta si totul e bine. Cand trebuie sa ma trezesc prea devreme dimineata si mi-e somn si nu vreau sa plec in partea mea de viata de om mare, imi place sa-mi lipesc picioarele de el cat ma uit pe geam afara, la strazile reci si murdare, si caldura se duce in tot corpul, alungand tot uratul din mintea mea. Sunt convinsa ca daca ar inventa calorifere vorbitoare, ele ar fi foarte intelepte, pufnitoare si ar da sfaturi foarte bune celor suferind din cauza de depresii meteorologice sau probleme amoroase cauzate de oameni cu inimi reci.

Cand nu-ti convine ceva, poti oricand sa te ascunzi in baie

Mi-am amintit azi, la masa, in timp ce Roxana ma ameninta ca ma bate daca nu termin un dovlecel la gratar, de strategia mea din copilarie de a evita mancarea. Eram o salbaticiune mica si slaba, cu parul in ochi, si uram mancarea. Mie imi placeau fructele si bomboanele, nu tocanitele si ciorbele. Cel mai tare uram sa fiu pisalogita cu "Mananca, Iren, mananca" asa ca dupa trei linguri de mancare si de batut la cap, ma fofilam de langa ai mei si fugeam la baie. Aici inchideam usa si asteptam sa se termine masa si sa stranga mancarea. Roxana m-a intrebat ce faceam eu intre timp in baie, pentru ca, evident, dura ceva pana cand puteam sa ies si baia nu e cel mai distractiv si amuzant loc. Pai stateam pe marginea baii si dadeam din picioare, mancam pasta de dinti ( asta imi placea foarte mult, avea gust de banane), dadeam drumul la apa de la robinet si ma uitam la ea cum curge sau dansam prin cada. Pentru mine era chiar foarte distractiv. Apoi ieseam si ma prefaceam ca ploua.
Acum rad cand imi amintesc, dar comportamentul asta nu a disparut complet, chiar daca azi ma pot ascunde in locuri mult mai frumoase decat baia. In ultima vreme insa am invatat sa nu mai dispar cand nu-mi convine ceva, ci sa spun raspicat, fara sa mai aman, ce vreau sau ce nu vreau sa fac. E mult, mult mai bine asa!

LE: pentru ca mi s-a atras atentia asupra acestui fapt, ma vad nevoita sa mentionez ca Roxana Nu este un personaj negativ, care ma terorizeaza din birou pana in bucatarie, asa cum s-ar putea sa reiasa din post. Din contra, este un fel de Jiminy Cricket pentru mine.

Adevarul suprem

"E bine. Si cu asta basta." Intotdeauna imi spun asta si cand mi-e bine si cand nu mi-e bine. Sunt doar intamplari, doar oameni, doar fericiri, doar necazuri. Important e sa iubesti cat poti de mult, sa incerci sa nu provoci suferinta si sa-ti gasesti mereu cate ceva de facut. Asta-i tot si e atat de simplu.
Devin un om din ce in ce mai minimalist.

Fericirile unui nas obisnuit

Pentru ca noul e important pentru mine, in fiecare an incerc sa aflu cat mai multe despre ceva necunoscut. Citesc mult despre acel lucru, imi fac notite, liste, dezvolt o mica obsesie pentru el. Nu e chiar un hobby, mai degraba material de studiu.
Daca anul trecut am devenit specialista in filme de groaza ( un mod foarte bun de a deveni imun la anumite frici pentru o persoana cu prea multa imaginatie si speriata de toate cele ca mine), in special in cele asiatice, anul asta ma preocupa parfumurile ( noua mea pasiune este una foarte riscanta pentru portofel, de data asta).
Am inceput sa trec des prin parfumerii am descoperit cat de importanta e scoala parfumului pentru nas. Avem nasuri "analfabete", pe care nu le fortam sa simta mai mult. Suntem sclavii lor si al amintirilor din trecut. Le dam ce le place si fugim de ceea ce nu le place. Credem ca simt ce vrem. De multe ori, fugim de un miros doar pentru ca e nou, nu e indeajuns explorat, nu se potriveste cu cine credem noi ca suntem sau se potriveste mai degraba unui fost "eu". Ca-n viata :)  Am descoperit ca daca miros mai mult de 3 parfumuri mi se face o foame grozava si ca daca ma fortez sa miros un parfum intr-un mod logic si studiat, foarte atent, trec foarte usor de la ura la iubire.
Am descoperit ca nu-mi plac parfumurile care credeam ca-mi plac, ca nu-s asa dulce, dar nici aspra sau acvatica, nici verde, dar nici sufocanta, intunecata si grea. Tind inspre o aroma care-ti aduce aminte de o padure alba, in aer rece de dimineata. E ca o calatorie initiatica pentru ca inca n-am gasit-o :)
Imi plac cei ce-si petrec timpul pe forumuri de parfumuri pentru ca acolo este ca-n rai, loc cu verdeata, fara griji si plangeri. Acolo se vorbeste doar despre lucruri rafinate, despre parfumuri rare, despre parfumuri care se potrivesc unor stari si stari care se potrivesc unor parfumuri, acolo se cer sfaturi despre ape de colonie pentru oameni atat de sensibili incat un miros usor mai tare ii face sa planga, se povestesc coincidente nazale: vizita la parfumerie cu cartea lui Süskind, "Parfumul", in geanta, care a prins o aroma speciala si acum miroase exact asa cum isi imagina proprietara ei ca ar trebui sa miroasa un anumit parfum din carte, acolo oamenii fac experimente si imbina, traiesc frumos, pentru frumos.
De cand cu noua mea pasiune, hedonistul din capul meu e in al noulea cer, bineinteles. Cred ca tocmai planuieste sa-mi ia drept multumire un cadou. O sa-i cer unul scump :))

*Acest post miroase a ciocolata de casa, calorifer incins si bereta de lana, pentru ca in apropierea acestor lucruri a fost scris.

1, 2 si 3

Ca e soare, ca e ploaie, nor sau ceata, intotdeauna gasesc un motiv sa-mi dau niste sfaturi. Sfaturile ar trebui sa fie un lucru foarte rar pe lumea asta si doar cei cu diploma speciala in sfatuit sa aiba dreptul sa le dea. De obicei nu ma bag in dat sfaturi, dar cand e vorba de mine, nu scap nicio ocazie sa-mi dau nu unul, nu doua, ci mii de sfaturi. Uneori imi vine sa ma dau singura afara din camera cand iar ma aud cum incep sa-mi zic cum sa fac, cum sa dreg, cum sa simt. Am ajuns la concluzia ca Iren este de fapt alcatuita din Iren 1 ( din ce mi-am dat seama, un fel de copilul interior, faptura colorata si zambareata, care face tampenii dar e bine ca le face ca altfel ar avea o viata scrobita si plictisitoare) si Iren 2, o combinatie intre o closca, un profesor cu redingota si un prim-ministru. Bineinteles sfaturile vin din partea lui Iren 2, nu pierde niciodata ocazia sa se dea desteapta. Si poate si este, dar doar intr-un mod teoretic.
De cate ori Iren 1 sufera o mare dezamagire in dragoste, vine Iren 2 cu o mare batista frumos spalata si calcata si-i spune oribilele cuvinte, pe care nu vrea nimeni sa le auda din partea nimanui, mai ales din partea propriei persoane: "ti-am spus eu ca asa o sa fie, uite ca am avut dreptate, daca te mai prind ca iesi cu purcelul ala te inchid in casa si arunc cheia pe geam! n-ai pic de responsabilitate!"
De cate ori Iren 1 nu duce la bun sfarsit ceva, vine Iren 2, se uita superior pe deasupra unor ochelari invizibili si-i tine o predica atat de lunga si plina de mustrari, incat Iren 1 simte dorinta nestavilita sa plece si sa se mute intr-un alt trup.
De cate ori lucrurile se repeta si nu se repeta intr-un mod bun, scandalul reincepe "esti numai tu de vina, nu ti-am zis sa nu mai faci aia etc etc."
Iren 1 si Iren 2 suna foarte robotic, ca doua variabile dintr-o schema inginereasca cu circuite, foarte simpla de fapt. Uneori simt nevoia sa apara inca un Iren. Poate cand o sa fac 30 de ani o sa primesc cadou din partea mea un Iren 3 nou-nout si stralucitor.

Cizmele care nu te lasa sa cazi

Printre micile mele bucurii ale vietii se numara acum si cizmele care nu aluneca pe gheata. Merg tantosa exact pe bucatile de gheata mai alunecoasa de pe pe trotuarele in panta, in timp ce toata lumea se prelinge pe langa case, pe cararile de asfalt uscat. Imi vine sa fac si piruete si sa-i ajut pe cei ce par sa se descurce mai greu. I-as ridica intr-o mana si i-as purta pana acasa. Din pacate, daca am cizme care nu aluneca pe gheata, asta nu inseamna ca am si muschi mai dezvoltati si putere mai mare.
In ultima vreme am avut tone de mici bucurii ale vietii, nici macar una mare-mare, care sa ma copleseasca si sa ma lase fara vorbe. Dar chiar nu conteaza. Ma simt mai degraba ca o fetita de 4 ani care a primit primul ei inel de tinichea, cu piatra falsa. Dar, cu toate acestea, bucuria ei e mai mare decat bucuria femeii care primeste primul ei inel de diamant.
Am inceput sa ma pricep sa-mi fac singura viata mai usoara, in ciuda anumitor oameni din jur care-mi susura in urechi ca totul este foarte complicat si trebuie sa-mi frang mainile din cauza asta in fiecare zi. Yeah, right! Am doar 3 fire de par alb in cap si intentionez sa nu le inmultesc prea curand.

Fabrica de entuziasm

Anul asta mi-am propus sa scriu aproape zilnic pe blog. Pentru ca in ultima vreme am scris mai mult in mygarden, un loc care mi-a devenit foarte drag, un fel de camera mea, unde e dezordine, dar e cald si e plin de nimicuri personale. Mintea de ceai a devenit un fel de camera umbroasa de musafiri, unde dai mai des cu aspiratorul si intinzi mesele festive. Si asa ceva nu se poate! Urasc mesele festive!
Asa ca mi-am propus sa scriu la fel de mult si personal si pe mintea de ceai.
Pentru ca am asa un chef de scris si de pus la cale lucruri si de a incerca lucruri noi cum nici nu credeam ca mai sunt in stare sa simt! Am chef sa am chef, mai ales, un chef foarte rar, care m-a vizitat cu picatura anul trecut pentru ca anul trecut am fost lenesa si nu am cerut nimic de la mine. Dar acum am o lista lunga de aici pana in China cu cerinte pentru mine. Si sper sa transmit tuturor cheful asta, pentru ca nu vreau sa-l tin pentru mine.
E asa de bine! :) )

Regii blestemati din zilele noastre

Dungile pe care le fac masinile pe strada, prin zapada. Dungi albe-negre, dar nu de zebre, dungi de pijama barbateasca. Barbatii nu prea mai poarta pijama, doar cei care au multe tabieturi cosmetice, se uita des in oglinda si in dulapul lor gasesti pieptene si forfecuta de unghii.
Pieptenul e un obiect pe cale de disparitie.
Chiar, oare ce mai fac oare barbatii in ziua de azi? In ce mai cred ei? Le mai place sa ocroteasca femei sau acum vor sa fie ocrotiti de ele? Respecta femeile fragile sau femeile in stare sa le tina piept? Mai sunt romantici? Cei pe care ii cunosc eu cam fug de romantism, pentru ei romantismul miroase prea puternic a vanilie si ii face sa se simta rau.
Ma simt cam incomod in lumea barbatilor din ziua de azi. Am impresia ca trebuie mereu sa ma lupt cu trecutul lor, ca trebuie sa dovedesc ceva si ca trebuie sa am o strategie. Ca trebuie sa fiu foarte tare. Ma fac sa ma simt ca un cavaler la turnir, lupt pentru barbatul meu, in armura de blugi si tricou cu floricele. Asta nu-mi place, e obositor si mult prea masculin pentru mine. Cred ca le era mult mai usor printeselor din trecut sa aiba de-a face cu printi si regi blestemati. Macar astia aveau un singur secret ingrozitor: un scrin cu neveste moarte in pod, se transformau ziua in monstri sau cine stie mai ce, dar doar atat, unul. In ziua de azi nu mai gasesti pe nimeni cu mai putin de 8-10 scheleti pusi de-a valma in dulap :)

Nimic nu se pierde, totul se pastreaza

Intotdeauna sa pregatesti niste sticle si borcane curate inainte de un an nou. Pentru ca apoi, pe masura ce se duc zilele in locul acela secret unde anii se aduna sa se bea unul pe altul, sa le poti umple cu tot ce ti se intampla. Eu le umplu cu mirosuri si lumina mai ales. Acum cativa ani erau muzica si lucruri vazute. Acum insa tin minte aroma de lamaie gelului de dus cu care ma spalam cand m-am indragostit de tine, lumina roz, de esarfa de matase, din camera in prima zi cand m-am mutat in noua casa, mirosul parfumului pe care-l purtam cand am fost foarte, foarte dezamagita si pe care acum nu mai pot sa-l port. Miros de obraz drag, de par proaspat spalat, de haine incinse de oameni galagiosi, de bloc vechi, de regina noptii, de tufe de crini, de racoare de dimineata, de birou noaptea cand muncesti, de calorifer incins pe care-ti usuci fularul ud. Lumina verde, de frig, galbena, de suparare si acea lumina de sticla, de aer dupa ploaie. Toate-s aici, puse bine.