Mi-am amintit azi, la masa, in timp ce Roxana ma ameninta ca ma bate daca nu termin un dovlecel la gratar, de strategia mea din copilarie de a evita mancarea. Eram o salbaticiune mica si slaba, cu parul in ochi, si uram mancarea. Mie imi placeau fructele si bomboanele, nu tocanitele si ciorbele. Cel mai tare uram sa fiu pisalogita cu "Mananca, Iren, mananca" asa ca dupa trei linguri de mancare si de batut la cap, ma fofilam de langa ai mei si fugeam la baie. Aici inchideam usa si asteptam sa se termine masa si sa stranga mancarea. Roxana m-a intrebat ce faceam eu intre timp in baie, pentru ca, evident, dura ceva pana cand puteam sa ies si baia nu e cel mai distractiv si amuzant loc. Pai stateam pe marginea baii si dadeam din picioare, mancam pasta de dinti ( asta imi placea foarte mult, avea gust de banane), dadeam drumul la apa de la robinet si ma uitam la ea cum curge sau dansam prin cada. Pentru mine era chiar foarte distractiv. Apoi ieseam si ma prefaceam ca ploua.
Acum rad cand imi amintesc, dar comportamentul asta nu a disparut complet, chiar daca azi ma pot ascunde in locuri mult mai frumoase decat baia. In ultima vreme insa am invatat sa nu mai dispar cand nu-mi convine ceva, ci sa spun raspicat, fara sa mai aman, ce vreau sau ce nu vreau sa fac. E mult, mult mai bine asa!
LE: pentru ca mi s-a atras atentia asupra acestui fapt, ma vad nevoita sa mentionez ca Roxana Nu este un personaj negativ, care ma terorizeaza din birou pana in bucatarie, asa cum s-ar putea sa reiasa din post. Din contra, este un fel de Jiminy Cricket pentru mine.
No comments:
Post a Comment