:)

Fiecare om are geografia lui. Degeaba esti insa un cartograf desavarsit, degeaba faci harti peste harti si scrii corect si citet legendele. Unii oameni pur si simplu nu se pricep sa-ti citeasca hartile. Si uite asa, uneori neintentionat, iti trec granitele si ajung in Bulgaria.

Dupa colt

E asa, un joc d-al meu devenit obisnuinta. Nu s-a ivit niciodata nimic extraordinar pana acum, dar de fiecare data cand urmeaza sa trec de coltul unei strazi, adrenalina imi porneste la fuga prin corp si d-abia astept sa vad ce ma asteapta dupa cotitura. Imi imaginez ca ar putea sa se iveasca orice: un zeu egiptean agitandu-si toiagul si strigand amarnic: unde mi-e sarcofagul? unde mi-e scarabeul? Sau poate un om cu gat patat si lung de girafa, legandu-si strans esarfa cu imprimeu de leopard. Ori un loc straniu, care sa adune la un loc o puzderie de pustietati. Si cand vad ca nu se iveste nimic iesit din comun, nu simt o dezamagire prea mare. Inca imi tremura mainile dupa invazia de adrenalina asa ca ma calmez si astept sa se iveasca urmatorul colt. Pana acum, cea mai nemaipomenita intamplare a fost doar imaginea unui muncitor dintr-un balcon vechi, care scuipa intentionat in palaria de pai a unei doamne crem, ce se admira intr-o vitrina verde.
Apropo de expresia "a da coltul"- mi-ar placea sa am aceeasi atitudine fata de moarte.

De vineri, sambata si duminica, amestecate

Weekendul a inceput vineri, la ora 10. Mie nu mi se intampla vara lucruri extraordinare. Si e mai bine asa. Pe o astfel de caldura ar fi greu de suportat orice stari extreme.

Asa ca am mancat ursi panda de inghetata. Am facut limonada cu gheata pentru porci spinosi. Nu am fumat dar am baut bere in pahare verzi de vin.

Am cazut pe niste scari si pe un caine din cauza de noapte cu scari si papuci cu 6 numere mai mari decat picioarele mele. Pentru ca dormeam pe mine, nu am facut vanataie.

Am stat la umbra unor copaci cu frunze mici si am clincait din cercei, cu picioarele in apa.

Ne-am uitat la Rebecca.Nu am putut sa dorm noaptea si m-am zvarcolit si nu m-am putut abtine sa nu-mi doresc sa fie zapada si eu sa merg pe Magheru prin viscol, tinandu-mi haina strans cu mainile in manusile mele verzi, lungi ca niste pastai de mazare. Sau sa fiu la tara, sa merg prin padurea sinistra, cu copaci cand rari cand desi, si sa vad vulpile fugind piezis. Acum citesc despre entropie si exemplul cu gheata care se topeste.

Am inceput sa vopsesc in alb un scaun, cu niste resturi de vopsea. Arata ca o mireasa iesita dintr-un copac patrat. Asta mi-a dat o idee : sa-i gasesc un scaunmire, pe care-l vopsesc in alb-negru si sa-i desenez si cravata.

Am cunoscut un baiat care-mi aduce aminte de Ava Gardner. Nu se supara cand ii zic cu cine seamana. Ava Gardner a fost o femeie frumoasa. Eu i-am povestit despre o melodie-film care ma sperie - The Golden Palominos : Victim. El mi-a povestit despre entropie si mi-a gasit resturile de vopsea alba si ne-am apucat sa vopsim scaunul.

In rest, liniste si bine :)

Radio

Undele radio fac valuri care ne intra in urechi si si uda, lasand scoici, treptele de sus ale scaritelor.
In 1901 Marconi inventa radioul, dar erau trecuti cu vederea Sir Jagadish Chandra Bose, Oliver Lodge, Alexander Popov si Nikola Tesla. In 1938, de Halloween, americanii deveneau isterici, crezand in invazia extraterestrilor lui Orson Wells. In 1998 aparea statia radio a balenelor ucigase. In 2005 si-au facut si meteoritii radio, ba chiar si o scoala de radio. Mie astea imi vin cap cand zic radio.

Eu am avut cand eram mica o trusa de "construieste-ti singur un tranzistor". Mirosea a plastic de culoarea untului si avea multe piese complicate si fascinante. Nu am fost niciodata in stare sa-l construiesc dar tin foarte bine minte instructiunile de folosire, in care baieti si fete viu colorati si zambitori, asemanatori unor androizi, asamblau mecanic tot ce gaseau in cale.
Eu nu mai ascult radio, desi mi-este dor de asta. Am pierdut obiceiul asta candva, intre canapea si calculator.
In trecut, inainte sa plec la scoala, imbracata in uniforma albastru-pepit, ascultam in bucatarie, in timp ce mancam, cotele apelor Dunarii, stiri serioase si duminica "Emil si detectivii". Toti stiam cotele apelor Dunarii in romana si franceza. Era ca un mic program de hipnoza.
La tara, unde in televizor locuiau soareci, ascultam muzica populara, muzica usoara si stiri serioase. Erau multe dedicatii muzicale si stiri despre agricultura. Radioul era asezat in fata ferestrei, pe o fata de masa cu modele populare rosii, avea antena rupta. Uneori, realizatorii de emisiuni faceau pauze de respiratie exact cand pica o corcodusa din pomul din fata ferestrei.
Acum ma gandesc cum ar fi fost sa avem bloguri la radio. Fiecare cu ora lui, cu telefoane in direct, moderate in studio, punand muzica in pauze. Totul pentru urechi si pupilele mintii. Eu as fi incercat sa fac poze auditive si as fi citit totul de pe foaie si microfoanele mari ar fi existat in fiecare casa, pe fiecare birou. As fi avut mereu un pahar de apa la indemana si as fi preferat sa am ora de blog noaptea candva, pe la ora 10.

In aer

photo from HERE
Balcoanele seamana cu niste sertare de comoda deschise in care ies din cand oamenii sa fumeze, sa puna rufe la scurs, sa se uite aiurea sau sa stea intre plante. Este un spatiu public-intim de multe ori haotic, in care lenjeria intima sta alaturi de resturile de vopsea de la zugravit.
Ar putea exista o casa facuta doar in balcoane ( dar sa nu existe termopanul)? Si liftul sa fie tot un balcon. Sa fie ca niste case intoarse pe dos, cu captuseala la vedere. Sa sari dintr-o camera in alta, peste balustrada. Sa te simti mereu in aer. Iar oamenii bogati ar avea balcoane cum sunt cele de la opera sau teatru, pline de catifea rosie si perdele groase si statui cu amorasi. Intr-o lume a caselor-balcoane binoclurile si-ar recastiga rolul in societate pierdut demult, cand oamenii puneau mai mult pret pe ochi si pe prelungirile acestora.

Despre tot si toate

Mi-e vara, mi-e cald si mi-e bine. Si nu am deloc chef de scris pe blog, doar in carnetele, unde pot sa scriu lucruri de-a dreptul lipsite de sens si simtire, ca un monstru de ceai ce sunt. Cel mai mult imi place sa ies p-afara cu Modest Mouse sau Gotan Project in urechi si sa fac poze in soare. Dupa ce am descoperit casa-soarece acum caut alte case-animale, era cat p-aci sa dau peste casa-dromaderinvizibil dar mi-a luat-o inainte si a disparut. D-abia scapasem de obsesia de a merge cu ochii-n sus, dupa ferestre si acoperisuri, ca iar a revenit si acum ma uit dupa urechi de case.
Viata mea e linistita, rad mult, mananc fursecuri turcesti, imi cumpar cercei care seamana cu niste nasturi si ma uit la desene animate, de la pisicile aristocrate la spirited away. In plus, citesc fizica fara sa stiu chimie. Intre timp invat lucruri d-ale oamenilor mari care nu-mi convin, dar asta nu ma afecteaza prea tare. Ma doare fix in dromaderulinvizibil de ele.

Kasia Kryńska

http://www.archika.pl/

Serie

Serie de posturi mai mult decat scurte pe care din diferite motive nu le-am scris (deci voi nu le cititi acum)

- mi-as dori sa se inventeze un pervaz perpetuu, unde sa asez la nesfarsit ghivece pline cu gura-leului, petunii, gardenii
- nu-mi plac deloc camerele somptuoase, pline de baieti de marmura goi - devin indecenti noaptea si le folosesc drept toaleta
- cand metroul a sosit in statie, curentul starnit de el a fluturat sutana unui monah alcatuit din monade si din buzunarul meu au cazut doua monede. as fi putut sa ma numesc Mona
- exista insecticid de respiratie - insecticidul care patrunde in corpul insectei pe caile respiratorii. adica insecticid pentru drumuri fragile.
- elanii nu sunt foarte timizi, dar acel elan intrase in modul intrinsec
- pot fi acarienii dresati?
- oare cum ar arata momaia unei molecule? o fi transparenta?
- nu am avut niciodata senzatia sau regretul de "am pierdut trenul, cum ar fi fost daca?" Pentru mine pierderea unui lucru/om se intampla cand acel cineva hotaraste sa plece de langa mine. Nu exista pierderi!
- uneori ma simt ca intr-un paradis din parafina

ps: o perioada o sa scot comentariile. nu m-a suparat nimeni, nu am nimic, dar simt nevoia sa scriu in blog ca intr-un jurnal. asa ca, nu va suparati pe mine :)

Life is beautiful. Really! :)))

"Ladies and gentlemen, this is your stewardess speaking. Please return to your cabins. In approximately eleven minutes we will come to a rest at the main spaceport Hippo. Thank you".

Sunt la al treilea pahar de suc portocale cu vodca. Prognoza meteo arata ca probabil o sa stau pana dimineata la munca. Chestia este ca nu ma pot opri din ras ( ocazional dansez pe langa ras). Dar sunt mai mult decat functionala! Si ascult nonstop( cand nu sunt in sedinta) Mistral- Spaceship 109 ( jumatate din melodie plus videoclip super-caraghios aici)
Sunt dependenta de melodia asta dreamy. Eu am o viata frumoasa, dar melodia asta imi face viata si mai frumoasa.Prinde bine de ascultat dimineata, la pranz si noaptea tarziu. Si de pus si in urechile altora.
Daa si azi fac 2 ani de blogging. De aia bem, sarbatorim, da' ce credeati?

ps: am scris postul asta minuscul de vreo 3 ori ca sa nu fie greseli :))

Amintiri din "alea"

Eu sunt genul de om care, dupa o despartire, sterge mailuri, smsuri, conversatii pe messenger, sterge tot si lasa locul luna. Si apoi trece timpul, vin vremuri bune, mai uita din rele si-si aduce aminte mai mult de momentele frumoase, care evident, cu trecerea timpului, devin si mai frumoase. Si moare de ciuda ca nu are ce reciti atunci cand are nostalgii asa mari incat o apuca frisoanele.
Ce bine ca am capul plin de amintiri, amintirile alea care fac atat de rau dupa o despartire. Care sunt multe, mari, mici, cu degete, fara, cu par, cercei sau unghii netaiate.
Din fostele mele relatii am amintiri foarte frumoase. Si toate incep cu un pat. Nu vorbesc, evident, de genul ala de amintiri. In afara de amintirile astea, vorbesc de momentele in care stateam in spatele cuiva care tasta la laptop si eram imbracata in haine foarte largi si-mi uscam parul si turuiam fara oprire si era asa bine in spatele lui, pentru ca incapeam tocmai bine acolo, in spatele lui, ca intr-o casuta calda si sigura. Asta e o amintire tare draga. Si mai am o amintire in care stateam imbracata tot in hainele largi, in brate dragi, si beam martini sec (cred), inconjurata de staniolul unor ciocolati. Iar simteam ca traiesc intr-o lume micsorata si fireasca. Sau cand citeam, stand pe burta pe o patura moale si colorata, dand din picioare si asteptandu-l sa iasa de la dus si-mi inchipuiam ca sunt intr-o oaza si in afara oazei e plin de urangutani turbati si gandaci mutanti din otel si ce bine ne e noua la adapost de ei!

Portelanul se sparge prea usor

Prima oara cand am vazut cum arata un om-ou a fost in parcul Floreasca, eram foarte mica si alergam pe alei. Aproape am daramat un om-ou, care s-a clatinat pe calcaie cu sfiala, a facut o pirueta de hopa-mitica si si-a revenit in mod miraculos. Dar in ochi i se citea furia pe care o simtea fata de oameni. Furie pentru ca oamenii nu se sparg asa usor, pentru ca atunci cand le curge sange din nas, nu trec printr-un avort si pentru ca isi permit sa alerge cu viteza in zig-zag sau in cerc sau in spirala. Ei nu se pot sparge singuri, cu propriile coate, intr-o clipa de neatentie
De curand am vazut un grup de oameni-ou furisandu-se pe Magheru, mergand cu grija, in papuceii lor chinezesti, din panza. Am aflat ca au construit un zid undeva, in spatele unui teatru
( in spatele lui Teatru), unde suie oameni, ii pun sa danseze sau sa faca echilibristica si spera ca oamenii sa pice de pe zid si sa crape ca ei. Poarta intotdeauna la ei manuale de anatomie si cand omul cade de pe zid, se minuneaza cum omul se sparge atat de mult doar pe dinauntru. Si-l studiaza cu fascinatie. Visul lor nu este neaparat sa nu se mai sparga, ci sa invete cum sa se sparga doar pe dinauntru, ca sa nu se mai faca atata parada de vulnerabilitatea lor si cand mor galben sa nu se mai intinda atat de mult trupurile lor.

Tigri si tei

A existat un om care a dat search pe google "toti tigrii din lume". A doua zi au mai gasit doar o tasta din el. Sau poate era un dinte.

Inteleg de ce Borges avea o obsesie pentru tigri. Sunt frumusetea randuita in dungi. Ieri am vazut un tei inflorit care, in lumina unui felinar, avea buchetele de flori asezate sub forma unui cap de tigru adormit. Uneorii teii sunt tigri.

Blabla gen jurnal

Am reinceput sa visez frumos. Frumos dupa standardele mele, evident. Am visat ca era seara si eu veneam pe o alee de parc si am trecut pe langa un deal unde pasteau doua capre desenate cu negru si alb, facute din lame de ras, sub o salcie de margele albe si lucioase. Sapau cu botul gropi negre si musuroaie. Si lamele de ras clincaiau usor cand caprele se miscau.
La mine visele dispar cand nu mai sunt fericita. Deci, atat de masochista sunt incat, dupa ce ca am amabilitatea sa ma imbolnavesc de suparare, imi tai si portia de vise. Mai intai imi dau un program scurt de vise oribile ( un fel de telejurnal de vise urate de fapt, reportaje scurte si prost filmate), apoi le tai si pe astea si imi servesc o mira. Pentru mine este foarte deprimant sa ma trezesc dimineata dupa o noapte in care mintea mea pare sa nu fi facut nimic. Parca as avea un angajat enervant pe care-l platesc degeaba.
Deci dupa o perioada de 3 luni fara vise frumoase, I'm baaaack! :)

Experiment cu nume

Nici un lucru pe care l-am facut calm si pe indelete nu mi-a schimbat viata in mod evident. Sau, mai degraba, mi-a schimbat-o pe nesimtite, incetul cu incetul, mai ales cand nu eram atenta. Si ce schimbare mai e asta, daca nu-ti suna clopotele in cap si nu ti se zguduie pamantul sub picioare cand se petrece? Imi vine sa fac tot felul de experimente cu viata mea, sa fac schimbari bruste.
De exemplu, ma tot gandesc cum ar evolua lucrurile daca as avea curajul sa-mi schimb numele in Jules Verne, pentru ca e un nume care-mi place mult, mult. Evident toata lumea incearca sa ma faca sa ma razgandesc, cica nu am fatza de Jules Verne. De parca numele face fatza! Totusi, daca numele influenteaza fizionomia unui om, d-abia astept sa vad cum o sa re-arat.
Al doilea nume pe care l-as alege este Giuseppe Verdi ( observati predilectia pentru numele masculine care incep cu "v", care au ce au si te trimit cu gandul la culoarea verde). Dar asta doar in cazul in care chiar nu o sa ma pot numi Jules Verne. Si cand te gandesti ca nici macar nu i-am citit toate cartile :( ( dar am citit si rascitit "20.000 de leghe sub mari" si "steaua sudului").

Ceainic temporal

Nu numai ca am o forma de ceainic dar imi si pastrez mintea intr-un ceainic pentru ca asa pot sa tin totul cald.
Mi-ar placea sa traiesc in fiecare zi in alt timp, sa trec dintr-o dimensiune in alta pana ma zapacesc. Si sa nimeresc intr-o dimensiune in care toate dimensiunile se intalnesc si se zapacesc si ele intre ele. Mi-ar placea de exemplu sa ma trezesc intr-o dimineata ca sunt eleva in clasa a doua si ma duc la scoala. Acolo stau in banca a doua de la fereastra si-l am drept coleg pe Victor. Victor va castiga doua bilete clasa a 2-a pentru o calatorie pe luna si ma va lua si pe mine. Pe luna, contrar tuturor credintelor, oamenii nu poarta treninguri argintii. Datorita noii tehnologii, oamenii ajung pe luna aruncati de tunuri. Datorita acestei calatorii pe luna Victor va deveni un om-ghiulea mai devreme, dupa ce va creste, peste vreo cateva sute de ani in trecut si va avea numele de scena Victor Electroterm. Cu el m-am intalnit de vreo 2 ori acum cateva saptamani pe bulevard. Avea peste 50 de ani, haine albastre de instalator, dar pe spatele hainei lui inca scria Victor Electroterm. Probabil noaptea scrisul devine sclipitor, plin de paiete si margele care stralucesc in lumina lunii iar haina albastra se transforma intr-o mantie.
Va dati seama cate pliculete de ceai as avea sa pun in ceainic daca mi s-ar indeplini dorinta banala si des intalnita in filmele sf de a trai in mai multe dimensiuni temporale si de a colectiona amintiri din ele?

:(

Ce zi ne-buna. Am terminat de citit "Cui i-e frica de Virginia Woolf", care m-a intristat si mai tare. Mi-am dat seama ca eu cand ma intristez ma strang. Si maine reincep serviciul...

Fiinta mica in camera de dincolo

Cand merg cu masina imi place sa stau cuminte pe bancheta din spate, cu o casca in urechea stanga si o casca pe sanul drept si sa ma uit pe geam la toate cele, lucruri mici care fug repede pe langa mine. Si jumatate din geam sa fie murdar de praf, ca sa pot vedea lucrurile un pic clar si un pic cetos. Si-mi place sa ma uit la tot, ca nu tot este ceea ce pare a fi. Sunt unii oameni care muncesc pe camp si seamana cu niste raci cu pantofi facuti din umbrele, dinti albi rotunzi infipti in gingiile de sus, alaiuri de circuri barboase: elefanti si girafe crengoase, clovni cu maini de pamant, mestecand grau. Si cand ma uit pe geam la toate lucrurile astea marunte care vin si pleaca, de departe, imi amintesc de toate lucrurile mici ramase in urma mea: lingurita pe care nu am spalat-o si am lasat-o pe farfuriuta de la ghiveci, poate nu am strans bine robinetul si o sa lase la vale picaturi chinezesti, nu am strans patul, o sa se decoloreze cearceafurile de la soare, geamul e lasat intredeschis, o sa intre greieri pe acolo si o sa-mi populeze cosul cu carioci.

Unul din putinele motive pentru care imi place sa merg cu masina este ca intr-o masina nu exista camera de dincolo. Daca uiti ceva, ai uitat si gata. Nu exista camera de dincolo, unde e intuneric si frig si exista contururi amenintatoare si unde intotdeauna uiti cate un lucru marunt care-ti trebuie si trebuie sa te duci singur sa-l iei. Mi-este teama rau de camera de dincolo cand se face intuneric.
Ieri mi-a murit un pisoi. Locuia intr-o camera de dincolo, la bunica mea :(