Prima oara cand am vazut cum arata un om-ou a fost in parcul Floreasca, eram foarte mica si alergam pe alei. Aproape am daramat un om-ou, care s-a clatinat pe calcaie cu sfiala, a facut o pirueta de hopa-mitica si si-a revenit in mod miraculos. Dar in ochi i se citea furia pe care o simtea fata de oameni. Furie pentru ca oamenii nu se sparg asa usor, pentru ca atunci cand le curge sange din nas, nu trec printr-un avort si pentru ca isi permit sa alerge cu viteza in zig-zag sau in cerc sau in spirala. Ei nu se pot sparge singuri, cu propriile coate, intr-o clipa de neatentie
De curand am vazut un grup de oameni-ou furisandu-se pe Magheru, mergand cu grija, in papuceii lor chinezesti, din panza. Am aflat ca au construit un zid undeva, in spatele unui teatru
( in spatele lui Teatru), unde suie oameni, ii pun sa danseze sau sa faca echilibristica si spera ca oamenii sa pice de pe zid si sa crape ca ei. Poarta intotdeauna la ei manuale de anatomie si cand omul cade de pe zid, se minuneaza cum omul se sparge atat de mult doar pe dinauntru. Si-l studiaza cu fascinatie. Visul lor nu este neaparat sa nu se mai sparga, ci sa invete cum sa se sparga doar pe dinauntru, ca sa nu se mai faca atata parada de vulnerabilitatea lor si cand mor galben sa nu se mai intinda atat de mult trupurile lor.
