Despre cei ce stau in umbra si se uita la soare

Oamenii salbatici stau ascunsi si privesc in jur cu ochii mariti de uimire. Oriunde e un loc ferit, o umbra de felinar, o firida de piatra sau un sertat secret, acolo e rost sa gasesti un om salbatic. Ei nu vor sa iasa in evidenta, vor sa vorbeasca doar prin lucrurile pe care le fac. Din cand in cand incearca sa fie ca toti oamenii, sa faca tot ceea ce fac vecinii lor de scara, dar asta ii oboseste si-i sperie atat de tare, incat se retrag rapid inapoi in ascunzatori, numarandu-si spaimele noi care s-au prins de ciorapii lor de lana ca niste ciulini uscati.
Oamenii salbatici sunt din cand in cand tarati cu de-a sila din casele lor de catre cetateni de buna-credinta si pusi sa marsaluiasca sub privirile a sute de spectatori, pentru a deveni si ei oameni civilizati, de lume, oameni care vor sa fie celebri, sa apara in filme si in ziare. Sunt putini cei ce inteleg timiditatea unui om salbatic: el nu e speriat de lume, el vrea doar sa o iubeasca stand un pic mai departe, la un pas de ea, asa cum iubesti o turma de cai salbatici invaluiti in fumul prafului.

Fobii de iarna, fobii de vara

Incepe razboiul turturilor. Care scapa fara un turture implantat in mijlocul capului, are de ce sa fie fericit. Acum se vad norocosii!
Cum m-am trezit, mi-au si picat ochii pe familia de turturi prinsa de marginea balconului de deasupra: mama, tata ( asta e gigantic) si cei 5 copii kamikaze. Ii vad cum se topesc si stralucesc, cu luciri demente in ochii lor stralucitori de turturi ucigasi. Cred ca o sa ies cu o matura la ei, desi nu-s periculosi. Nu si-au gasit loc cu vad, cand or sa pice, or sa nimereasca intr-un brad, nici macar unei vrabii nu cred ca au cum sa sa faca rau.
De cand era sa ma pomenesc in cap cu un monstru din asta de gheata cat mine de mare, am capatat o fobie fata de ei. O fobie la fel de mare asa cum am fata de rechini, vorbit in public si barbati cu probleme emotionale. Dintre toate fobiile, numai pe rechini nu i-am incercat pana acum. Dar mai am timp. Din cand in cand ma bucur totusi ca sunt turturii cei care atarna de marginile acoperisurilor. Cum ar fi sa avem rechini atarnati de cozi de vreo cornisa, cu gurile deschise, care pica si-ti inghit capul exact cand ti-e lumea mai draga?

:)

Anul asta a fost greu in mod subtil si psihologic, dar nu mai greu ca alti ani. Mi-am dorit insa liniste si liniste am avut. Ma rog, cat de cat, si mai ales acasa. In alte locuri nu s-a putut. Dar a fost foarte bine chiar si asa si nu ma plang deloc.
Problema e ca de multe ori linistea duce la lene. Si oricat de dulce ar fi lenea, nu e buna. Te prosteste, ingrasa si-ti da impresia ca totul e bine, ca ai mult timp la dispozitie, pana cand mori si-ti dai seama ca nu mai ai timp sa faci nimic, nici macar sa intri in panica din cauza asta.
Anul viitor imi doresc asa: mai multa ambitie si perseverenta, mai mult scris de mana decat tastat. Si daca anul asta mi-am dorit sa scriu o carte, anul viitor sper sa o termin si sa o public.
Si sa fiu mai putin cheltuitoare. Si mai iubitoare dar nu cu cei care nu-mi dau inapoi la fel de mult. Si mai surazatoare. Si mai calatoare; mult mai miscatoare. Si sa am un blog din ce in ce mai putin popular.

Nimic nu se pierde definitv

Acum cativa ani, inainte de 2005, cand nu aveam un blog in care sa tin evidenta Irenelor care trec si se oranduiesc in mine, cand viata mea arata ca un film previzibil, cu adolescenti, credeam ca viata mea s-a ordonat intr-un fel foarte frumos si eram foarte multumita de asta, chiar aroganta intr-un fel naiv. Stiam ce vreau sa fac toata viata, cu cine o sa ma casatoresc, unde o sa locuiesc, cati copii o sa am. Totul era randuit, planificat si ordonat pe rafturi. Ba chiar luasem in seama eventualele lucruri care ar fi putut sa mearga rau (cam ce mi se intamplase mie pana atunci sau altora din jurul meu), asta ca sa ma simt eu linistita ca am prevazut tot. Eram un mic contabil al vietii mele cu ochelari de urs nestiutor, care ducea o viata normala intr-o padure insorita.

Evident ca acum, aproape 5 ani mai tarziu, nu mai stiu nimic si singurul lucru de care sunt singura este ca totul se schimba. Pana si perioadele de schimba lenta si prietenoasa trec rapid, ca niste trenuri japoneze.
Dar imi place mai mult asa. Imi place pentru ca atunci cand mi se ia ceva frumos, mi se da inapoi ceva mult mai frumos, ca ma las in voia valurilor, chiar si atunci cand sunt rele si ca inca imi arunc inima departe, cu priceperea unui aruncator de disc, chiar si atunci cand stiu ca o arunc cuiva care nu o vrea, ca nu-mi mai e rusine cu esecurile mele si ca stiu sa-mi recuperez linistea atunci cand mi-o pierd in intamplari nefericite.
Imi place ca acum ma pricep sa ma iert si sa trec mai departe, cu un zambet prietenos pe fata si ca imi place grozav ca am ajuns sa traiesc intr-un mic haos, care ma ia prin surprindere in fiecare zi, dar care este inca bun cu mine.
Imi cam pierdusem mintea de ceai dar acum mi-am recapatat-o si mi-e tare bine din nou cu ea. Acum pot sa rasuflu usurata.

Eu

E atat de bine doar sa existi, sa tragi aer in piept, sa simti draci si fericire amestecate toate intr-o mare oala de senzatii, sa te apuce rasul din senin cand ai impresia ca esti atat de obosit incat nu-ti mai vine sa fii. Dar iti vine sa fii, iti vine sa treci prin toate, sa te plangi si in acelasi timp sa te bucuri ca vin peste tine si tu le treci, ca pe niste valuri un pic mai mari. Sunt astfel de momente in care nu te poti opri sa nu te gandesti cat de idiot ai putut sa fii cand ti-a fost lehamite, cand te-ai simtit ca o carcasa goala de broasca testoasa. Cand e atat de bine sa existi in viscol, in intuneric, printre ziduri reci, printre asternuturi care miros frumos, printre pahare de bere si creme de corp si mere rosii, din soiul ala caruia mereu ii uiti numele, printre oameni dragi care exista in realitate sau doar in mintea ta, printre lucruri familiare si viitoarele lucruri care ti se vor intampla. E atat de bine pur si simplu sa fii incat nu pot sa inteleg de ce facem uneori asa mare caz de tot si nimic :)

Firimituri dupa ora 12 noaptea

Aerul de noapte de iarna, felinare turtite, o femeie care se opreste si se uita prudenta, intinzand gatul inainte, cand ajunge la un colt de strada - ii e frica de necunoscut, brazi impodobiti prin perdele, stele din lumini triste, rasul colegilor, clipitul ochilor lor obositi, ganduri pe repeat, ganduri caraghioase pe care nu ma pot opri sa le am ( "imi iubesc pernele"), ambalaje de bomboane de ciocolata aruncate peste tot, foi si caiete, desene si scheme si un paracetamol lasat de izbeliste printre niste creioane neascutite black peps. Hai acasa, in curand ies lupii la vanatoare pe Magheru, daca nu au iesit deja!

Hmmm

Marturisesc ca ma las daramata de prea multe maruntisuri, de prea multe lucruri exterioare. Daca nu ma enerveaza crengile care bat in geam cand e furtuna, de ce las sa ma enerveze lucruri care trec pe langa mine, care nu fac parte din cine sunt eu? Stau si eu si ma intreb de fapt nu de ce ma enerveaza, pentru ca nu simt manie de fapt, ci de ce le las sa-mi ia energia, sa ma dreneze de tot entuziasmul de care clocotesc in mod normal.
Ar trebui sa-mi vad de ale mele si sa nu mai rezonez la oboseala, nervii, frustrarile si lipsa de chef a celorlalti. Supravietuirea fericirii e o metoda care se invata ca oricare alta.
Nu m-am transformat inca intr-un om nefericit, ci doar intr-un om obosit. Acum la sfarsit de an ma simt ca un rebus rezolvat corect pe trei sferturi, dar cu cateva greseli notabile si omisiuni care sar in ochi.

Stupidorium

"In Stupidorium nu se gasesc nici stupi, nici albine, nici prosti, asa cum v-ati putea astepta. Locuiesc acolo doar niste oameni mici si asemanatori, cu saltelute in loc de creier. Mintile lor de vatelina sunt roz, galbene, cu elefantei sau delfini brodati, si stralucesc sub lumina soarelui. Oamenii acestia nu fac nimic altceva toata ziua decat sa fie senini, fara griji, sa uite de tot ce e plin de importanta, acolo nu se creaza nimic, pentru ca din vatelina nu poti face decat perne pufoase, pe care stai cu fundul si atat. Oamenii acestia nu-s prosti pentru ca nu au IQ, sunt doar niste frunze umane care cresc dupa soare".
Asta imi zic eu cand sunt prea multe de facut si-mi doresc doar sa am un cap fara minte, ganduri si idei. Nu mi-ar placea intr-un Stupidorium, pierduta printre cele mai simple lucruri din lume, fara sa-mi dau nici macar seama ca sunt pierduta de fapt.

Ma uit in gol dar vad de fapt un plin

Sunt atat de ocupata incat nu mai am timp sa am liniste ca sa scriu. Pentru ca atunci cand am in sfarsit liniste sunt prea concentrata ca sa dorm. Cea mai mare distractie a mea de zilele astea e sa stau in intuneric si sa ma uit in gol. Stiu ca pare jalnic, penibil, depresiv etc. Dar nu e. Eu sper sa se inventeze si un altfel de cinema: filme pentru ochii mintii. Povesti pentru subconstient, inconstient, pentru traume si parti ascunse ale mintii noastre. O sa stam cu totii in curand intr-o sala si probabil filmul o sa fie o insiruire de semne, culori si umbre la care toti o sa ne uitam hipnotizati. Povesti pentru partea inconstienta si atenta la detaliile ascunse din noi. Filme la care nimeni nu o sa mai poata striga, vorbi la telefon, duca la toaleta pentru ca filmele pentru ochii mintii sunt mult prea personale ca sa te poti rupe de ele.

O singura amintire fericita

Ieri noapte m-am uitat la un film foarte frumos.
Eram obosita si tracasata ( nu prea folosesc cuvantul tracasat dar cand il folosesc mi se pare un cuvant dragut, pentru ca imi evoca in acelasi timp sunet de potcoave de cal si roti de tren alergand) si chiar nu aveam chef de un film de stare, care-ti cere rabdare si sensibilitate. Dar, ca de obicei, unele lucruri se intampla indiferent de starea ta, asa ca pur si simplu l-am pus si m-am uitat si m-a marcat asa cum putine filme o fac.
Daca raiul ar fi o singura amintire fericita, pe care ai alege-o?
De ieri noapte imi tot derulez in minte diverse amintiri fericite, fara sa ma pot hotari. Mi-am dat seama iar ce om fericit si norocos sunt ca am un bagaj asa mare de fericiri. Cu ocazia asta am putut hotari care e cea mai frumoasa amintire de anul asta, care de anul trecut; majoritatea sunt amintiri ale unor momente petrecute alaturi de altii, sunt fericiri date de altii, foarte rar e vorba doar de o stare la care am acces doar eu.
Mi-am dat seama ca in toate amintirile mele un rol important il joaca lumina si linistea din jurul meu. As putea sa traiesc o eternitate pe cuvertura portocalie si pufoasa, scaldata in lumina calda a soarelui de pranz, in timp ce afara se vad la fereastra turturi de gheata. As putea sa traiesc o eternitate in padurea de brazi, in aerul rece si clar de dimineata de mai, asteptandu-mi familia sa iasa din bloc ca sa pornim la drum. As putea sa traiesc o eternitate si sub nucul cel urias, in mirosul de frunze arse, de pamant ud de roua si de iarba inca verde, in timp ce ai mei pun masa un pic mai incolo.
Daca raiul chiar imi va cere sa aleg o singura o amintire fericita, nu o sa aleg niciodata o amintire in care sunt doar eu, singura. Indiferent de cat de frumoasa e lumina din acea amintire. E prea multa singuratate in lumea asta ca sa mai vreau sa dau de ea si in rai.

Mama de meri

Cand nemultumirile celor din jur ma acopera ca niste cladiri daramate, cand nu primesc la fel de multa iubire ca raspuns la iubirea pe care o dau, cand nu sunt ascultata, cand nu sunt respectata, cand sunt atat de obosita incat am impresia ca nu o sa mai am vreodata energie sa rad de sa se auda pana in strada, atunci imi umflu plamanii de aer, imi tin rasuflarea pana simt ca explodez si dau afara tot griul asta care incearca sa-si gaseasca o casa in mine. Du-te naiba, gri hidos!
Am decis sa dau si sa iubesc si mai mult, in ciuda sperieturilor de care tot am parte in ultima vreme.
Asa ca m-am hotarat sa cresc trei meri direct din semintele aflate intr-o jumatate de mar si apoi o sa invat sa-i altoiesc, tot am eu apucaturi de om cu livada. Fac minilivada de pervaz.
Pare foarte poetic si liric postul asta, dar pentru mine nu e.