Acum cativa ani, inainte de 2005, cand nu aveam un blog in care sa tin evidenta Irenelor care trec si se oranduiesc in mine, cand viata mea arata ca un film previzibil, cu adolescenti, credeam ca viata mea s-a ordonat intr-un fel foarte frumos si eram foarte multumita de asta, chiar aroganta intr-un fel naiv. Stiam ce vreau sa fac toata viata, cu cine o sa ma casatoresc, unde o sa locuiesc, cati copii o sa am. Totul era randuit, planificat si ordonat pe rafturi. Ba chiar luasem in seama eventualele lucruri care ar fi putut sa mearga rau (cam ce mi se intamplase mie pana atunci sau altora din jurul meu), asta ca sa ma simt eu linistita ca am prevazut tot. Eram un mic contabil al vietii mele cu ochelari de urs nestiutor, care ducea o viata normala intr-o padure insorita.
Evident ca acum, aproape 5 ani mai tarziu, nu mai stiu nimic si singurul lucru de care sunt singura este ca totul se schimba. Pana si perioadele de schimba lenta si prietenoasa trec rapid, ca niste trenuri japoneze.
Dar imi place mai mult asa. Imi place pentru ca atunci cand mi se ia ceva frumos, mi se da inapoi ceva mult mai frumos, ca ma las in voia valurilor, chiar si atunci cand sunt rele si ca inca imi arunc inima departe, cu priceperea unui aruncator de disc, chiar si atunci cand stiu ca o arunc cuiva care nu o vrea, ca nu-mi mai e rusine cu esecurile mele si ca stiu sa-mi recuperez linistea atunci cand mi-o pierd in intamplari nefericite.
Imi place ca acum ma pricep sa ma iert si sa trec mai departe, cu un zambet prietenos pe fata si ca imi place grozav ca am ajuns sa traiesc intr-un mic haos, care ma ia prin surprindere in fiecare zi, dar care este inca bun cu mine.
Imi cam pierdusem mintea de ceai dar acum mi-am recapatat-o si mi-e tare bine din nou cu ea. Acum pot sa rasuflu usurata.
No comments:
Post a Comment