Incepe razboiul turturilor. Care scapa fara un turture implantat in mijlocul capului, are de ce sa fie fericit. Acum se vad norocosii!
Cum m-am trezit, mi-au si picat ochii pe familia de turturi prinsa de marginea balconului de deasupra: mama, tata ( asta e gigantic) si cei 5 copii kamikaze. Ii vad cum se topesc si stralucesc, cu luciri demente in ochii lor stralucitori de turturi ucigasi. Cred ca o sa ies cu o matura la ei, desi nu-s periculosi. Nu si-au gasit loc cu vad, cand or sa pice, or sa nimereasca intr-un brad, nici macar unei vrabii nu cred ca au cum sa sa faca rau.
De cand era sa ma pomenesc in cap cu un monstru din asta de gheata cat mine de mare, am capatat o fobie fata de ei. O fobie la fel de mare asa cum am fata de rechini, vorbit in public si barbati cu probleme emotionale. Dintre toate fobiile, numai pe rechini nu i-am incercat pana acum. Dar mai am timp. Din cand in cand ma bucur totusi ca sunt turturii cei care atarna de marginile acoperisurilor. Cum ar fi sa avem rechini atarnati de cozi de vreo cornisa, cu gurile deschise, care pica si-ti inghit capul exact cand ti-e lumea mai draga?
No comments:
Post a Comment