2 lucruri importante

Am 28 de ani si totusi exista doar 2 lucruri pe care le-am facut pana acum de care sunt foarte, foarte mandra. Victorii la care ma gandesc cand mi-e greu si care ma fac sa trec peste orice esec si frica.
Primul lucru: m-am dat pe toboganul urias, care seamana cu un dinozaur, pe la 5 ani. Era inalt ca nici nu-i puteam vedea capatul uneori, cu treptele departate, doua trepte lipsa, una intreaga, facute din scanduri putrede. Si totusi am urcat pana sus, desi muream de teama si era sa cad printre scari. Iar cand m-am dat pe tobogan, era sa-mi rup picioarele pentru ca marginea toboganului era foarte inalta.
A doua victorie: am spus cel mai iubitor "nu" de pana acum. Parintii mei se apropie de pensie, vor sa se retraga la tara si sa reconstruiasca incetul cu incetul casa de acolo. Vor sa planteze o livada, sa construiasca un chiosc sub bolta de vita de vie, sa umple curtea de flori, pentru ca au cam disparut toate dupa moartea bunicii si sa faca si o plantatie de levantica ( la cererea mea), pe aleeile careia sa faca pisicile crize de isterie. Si tot la cererea mea, pentru ca imi doresc mult, mult, o sa lase sa zburde pe acolo un mic jack russell terrier pe care o sa-l invete sa le aduca posta de la cutie si sa gaseasca ochelarii uitati pe undeva. E visul lor pe care si-l planuiesc de multa vreme si totusi se tot roaga de mine sa accept banii stransi si sa-mi cumpar un apartament. Probabil nici intr-o viata viitoare nu voi accepta. Eu nu mor de suparare fara casa mea, dar m-ar omori de suparare sa-i vad traind in continuare intr-un bloc.
Am facut pana acum o gramada de lucruri importante, mi-am indeplinit 1001 dorinte si m-am intrecut pe mine insami de nenumarate ori. Si ce daca? Printre nenumarate ace de gamalie, tot astea doua raman acele de siguranta.

Casa pentru Kafka

Reclama pentru Cristina

"Metamorfoza" lui Franz Kafka e proiectul meu de licenta, si a fost prezentat luna trecuta la Centrul Metropolitan pentru Tineret. Initial a constat in 7 ilustratii in penita/laviu 50/50 cm si o carte-obiect. Din motive de spatiu si lipsa destinatiei, cartea ma simt nevoita sa o dau, impreuna cu ilustratiile din ea (8 gravuri aquaforte/ aquatinta 20/20 cm, exemplare de artist, semnate de autoare). Ansamblul contine in total un soclu mare si greu, de 1 m inaltime, o cutie 50/50/50 cm din placaj tot mare si grea, cu coperti hand-drawn (monotipie+tus) pe hartie, 8 stampe montate in interiorul cutiei, un zavor si 3 gandaci frumosi ce decoreaza coperta. Ce-as dori eu de la cei interesati e ca obiectul sa ajunga si sa se mentina safe, undeva la vedere (nu caut un spatiu de depozitare, ci de expunere), iar doritorul sa asigure transportul lucrarii (care se afla la facultate - undeva in zona Cismigiu, vizavi de bis. Sf. Iosif). Eu asigur maintenance-ul in caz ca se strica. Rog din momentul deal-ului sa mi se ofere un interval de o saptamana in care sa reconditionez obiectul, care din cauza ca e entirely hand-crafted de autoare, nu e prea rezistent, iar in urma transportului la si de la galeria unde a fost expus, s-a deteriorat partial. Ma puteti contacta in legatura cu achizitia la cristina.negrau[@]yahoo.com.

Rabda si priveste drept inainte cu blandete

Daca as putea sa descriu aceasta vacanta aiurea in cuvinte mestesugite as fi tare incantata. Dar nu cred ca am cum sa povestesc toate ghinioanele de care am avut parte.
Pentru ca de cand am intrat in concediu, totul a mers anapoda ( de aceea am decis sa joc la loto, pentru ca daca aia nu, aia nu, poate totusi am noroc acolo unde numai oamenii dubiosi au). Dar anapoda rau: boli, certuri, probleme, canalizare infundata, planuri cazute. In fiecare zi ma intrebam: oare asta sa fie ziua in care nenorocul trage linie si pleaca in ograda altui om in vacanta? Si nu era.
Asa ca mi-am dat seama ca nu are niciun sens sa-ti lasi nervii sa coboare pe scara de incendiu la pamant, decat daca vine un ghinion din ala care te lasa fara maini, picioare, urechi, gura si ochi. Numai atunci e ok sa te plangi ( evident, daca mai ai cu ce sa plangi, avand in vedere ca ochi nu mai ai)!
Si azi, in culmea lucrurilor care mergeau invers, chiar m-a pufnit rasul. Pentru ca daca reusesti sa te detasezi si sa te uiti la ce ti se intampla ca la o poveste, nu o treci mai usor peste ceea ce ti se intampla, dar nici nervii nu o sa fie mai tociti. Asa ca o sa va povestesc un ghinion din categoria light de care am avut parte azi.
M-am dus eu la kaufland ca sa cumpar cate una, alta si- un lighean. Era kauflandul din tei, care are drept in fata, la bulevard, o statie de 282. Eu merg cu 282-ul de vreo 20 de ani, am contat mereu pe el si pe traseul lui exact si niciodata nu m-a dezamagit. Asa ca am iesit fericita din kaufland purtand 2 plase grele si un lighean si m-am urcat intr-un 282. In fata, pe parbriz, scria ingrijorator ca masina circula pe bv aviatorilor. M-am gandit eu ce m-am gandit si mi-am zis ca o fi un ocol. Si era cald si nu era aer pentru ca, asa cum stiti, in masina si in tren nu prea poti deschide geamurile pentru ca se gasesc de obicei cativa cetateni care se vaita de urechi, masele si curent. Asa ca, de dragul sanatatii lor, toata lumea sta, transpira si se sufoca. Sa mai aiba tupeul cineva sa spuna ca bucurestenii nu-s suportivi. Si vad ca 282-ul se duce prin pipera, aviatiei. Am inceput sa ma ingrijorez, impreuna cu un grup de mosuleti eleganti care se duceau intr-o vizita si care nu intelegeau nici ei ce se intampla. Un alt mosulet ne-a linistit spunand ca masina face doar un ocol, sa ne calmam. Si ne-am calmat, pentru ca masina a facut doar un ocol, asa e, dar m-a dat jos tocmai la parcul herastrau. Am coborat, impreuna cu grupul de mosneguti indignati, eu agitand 2 plase si un lighean, ei ochelarii de soare si buchete de flori. Si uite asa am mers eu pana acasa, pe drumul lung, fara sa fi avut dreptul de a alege, ligheanul imi tot scapa, plasele se rupeau, pietricele ascutite imi intrau in sandale si treceam pe langa oameni voinici si puternici, care tineau in mana plasute delicate de imi venea sa ma rascol impotriva firii care pune plasoaie grele in mana fetelor gingase si plasute minuscule in mana atletilor de peste 100 de kg. Si era cald, utilajele de pe santiere forau zgomotos, dar eu imi vedeam de drum si priveam inainte stiind ca nimic nu ma poate opri din drumul meu. Aveam un lighean pe care trebuia sa-l aduc acasa!

Vacanta - scenariu rescris

Iata, dupa cum zice un stravechi proverb aztec, ca s-a aratat si soarele pe strada mea. Noroc cu optimismul meu pozitiv care da roade exact cand trebuie si viata mi-a dat exact ce am vrut, exact ca-n horoscopul Formulei As!
O saptamana groaznica tocmai s-a incheiat. Aveam doua finaluri posibile: unul fericit si altul nefericit. Era cat p-aci sa iasa ala nefericit. Sa ma mut din draga mea casa oribila, sa ma cert definitiv cu Ruki, sa-mi petrec tot restul anului in depresie cumplita, fara cea mai buna prietena si mai ales decisa sa nu mai am niciodata o cea mai buna prietena, sa fiu o inacrita care rade cinic, sus intr-un balcon, la oameni. Va dati seama, in conditiile astea ar fi trebuit sa renunt la mintea de ceai, pentru ca as fi dezvoltat o minte de otet! Si toata lumea care ar fi citit pe aici ar fi avut senzatia de "gura punga" dupa fiecare post.
Acum scriu cu o floare de regina noptii prinsa in bentita, drept in mijlocul capului, si dau din picioare in gand de fericire. Mai am 2 saptamani de vacanta. N-am bani dar e bine. Alti oameni se duc in Guatemala, Hawaii sau Africa. Ce destinatii marunte si banale! Caci eu voi calatori la Focsani, Pitesti, Transfagarasan si cine stie ce loc exotic din Romania, al carui nume inca nu mi-a fost dezvaluit de soarta.

Pasarile electrice inca nu au contor

Pasarile electrice se hranesc cu fire electrice, bineinteles. Din capul fetelor care poarta multa lana si se spala pe cap cu sampon verde, nici prea scump, dar nici prea ieftin. Din cand in cand isi fac cuiburi pe campuri electrice, unde totul face zzz, de la vantul care circula in forma unor cabluri verzi, rosii sau albastre ( depinde de anotimp) pana la ierburile care se unduiesc si oscileaza deasupra solului.
Cand pasarile electrice se indragostesc se imbolnavesc de electromagnetism si unele cazuri mai grave sunt trimise pe planeta Gamma Ray unde stralucesc puternic, incearca sa imbolnaveasca macar o singura celula vie, apoi dispar.
Pasarile electrice au si ele un Columb: pe Coulomb. Coulumbofilii sunt cei ce iubesc si cresc porumbei electrici si le monitorizeaza frecventele
Acum mai mult timp decat poate un ceas sa duca, pasarile electrice aveau un loc special unde se duceau sa-si incarce bietele pene obosite, dupa ce zburau peste mari si tari: bateria de la Bagdad.

Lomography

Imi place foarte mult un anumit moment de pauza: cand cineva incepe sa spuna o poveste si apoi se opreste un pic, pentru a face un gest: se intinde sa ia un pahar, isi aprinde o tigara sau isi opreste telefonul. Tu ramai cu gura cascata, in asteptare. De multe ori povestea care urmeaza nu se ridica la inaltimea momentului de asteptare, dar asta nu e important. Uneori sunt mai frumosi fluturasii din stomac dinainte de intalnire, decat intalnirea in sine.

Cat de frumos e la cinema Capitol, cu iepurii care alearga pe unde au chef si senzatia de parasire prietenoasa care te cuprinde cand intri in cerc. Parca e dintr-un film cu muzica semnata Danny Elfman. Nu mi se pare deloc un loc sinistru. Am terminat acolo un film cu noua mea camera Colorsplash care seamana cu un mic uscator de par Diana. Si acum am un poster colorat cu o printesa mustacioasa pe perete, gasit un cutia aparatului. Sunt curioasa ce poze o sa iasa din filmul din Exakta. Sper sa iasa niste poze "grele" pentru ca, Doamne, cat de greu e aparatul ala!
Se pare ca sunt nascuta in generatia Y, dar eu simt ca facand parte din generatia X. Obiectele nu conteaza prea mult pentru mine, ma folosesc de ele si, sigur, imi pare rau daca le pierd, dar pot oricand sa am altele sau pot oricand sa nu mai am nici un obiect si sa nu le duc dorul. De aceea nu o sa ma cramponez niciodata de ceva material pentru ca pot trai foarte bine fara.

Sa stiti ca pana la urma totul este gratis. Si intre nefericire si fericire "ne-ul" joaca doar rol de pod.

Posturile din vacanta raman fara comentarii pentru ca nu am timp sa le moderez.

Autobuzul cu turisti bolnavi

Am devenit foarte creativa cand e vorba de incercarea sanatatii mele. Mi-am facut un obicei din a ma imbolnavi in momentele mele cele mai bune. Asa ca m-am gandit ca pentru inceput de vacanta merge sa mixez toxinfectia cu amigdalita si sa dau totul peste cap. Probabil ca in ziua nuntii voi hotara ca ar fi memorabil daca m-as imbolnavi de galci. Nu-i nimic, vacanta merge inainte. Macar bine ca printre febra, rau, aiureli, frisoane si zgaltaituri am reusit sa citesc destul de mult.
Am pierdut inceputul orchestrei, putem lua cantecul de la inceput? Sigur ca da. Acusica.

Lumea blanzilor urati

O lume perfecta arata exact ca lumea noastra, numai oamenii sunt un pic diferiti. Psihologii se ocupa cu studiul botanicii si toti oamenii sunt mandri de esecurile lor. Prietenii ies pe la terase, trecand prin diverse nuante de galben pana sa ajunga portocalii, in soarele dupa-amiezii, laudandu-se cu ultima lor nerealizari. Ce poate apropia mai mult 2 oameni decat povestea unui esec? Pe victoriosi nu-i iubeste oricum nimeni, decat poate femeile aurii, cu unghii lungi si pantofi cu toc cui, dar acestea au existat in alte vremuri si-n alta civilizatie.
Daca o balena poate sa esueze, de ce nu poate esua si o relatie? Daca unele colturi nu pot ajunge la lumina soarelui, oricat de devreme ar porni la drum, de ce mi-ar fi mie usor sa-mi indeplinesc toate scopurile?
Toti stiu ca sunt urati si plini de defecte, imperfecti ca niste foi de hartie cu pete de celuloza; astfel le este mai usor sa fie fericiti.

In vacanta

Mi se pare ca nu mai am ce povesti si chiar daca e posibil sa fie numai o parere, vreau sa schimb asta. Asa ca vacanta asta o sa vad povesti, o sa adun povesti, o sa fac povesti, o sa fiu iar eu, cea fara amareli, ingrijorari si discutii despre bani, o sa ma simt iubita de cei care chiar conteaza pentru mine si n-o sa-i mai pedepsesc cu momentele mele proaste, o sa incerc sa fiu iar ca la 20, 25, 27 de ani pentru ca mor de frica sa nu fi uitat cum sunt eu de fapt.
Eu nu sunt nici obosita, nici inacrita, nici nemultumita de viata si nici nu ma sacrific pentru altii, eu sunt o lista intreaga de lucruri pe vreau sa le fac neaparat si le pun la cale inca de dimineata. O sa-mi amintesc ca schimbarile sunt lucruri bune si ca merit mai multe schimbari. Si vreau sa-mi amintesc cum e sa stai de vorba cu oameni, oamenii aia necunoscuti cu care vorbesti la posta, in vagonul de tren sau cand cumperi portocale.
3 saptamani sunt o cale lunga, plina de povesti.

Verde

Sunt jumatate de om in vacanta calare pe jumatate de plan schiop.
Peste foarte putine zile intru in vacanta. Asa ca sunt agitata si ma trezesc la 6 dimineata. Apoi jumatate de zi imi doresc sa fie toamna, jumatate de zi imi doresc sa fie iarna, ca sa adorm inainte de miezul noptii linistita si fericita ca este vara. Iar dimineata ma trezesc cu ganduri ciudate gen "unii cai sunt oameni".
Si o sa ma duc in vacanta si o sa gasesc un dozator cu suc de kiwi pentru F., ca sa nu mai bea saracu' paharul cu sapun lichid verde si sa poata simti din nou, in gustul de suc, tabloul lui mendeleev in intregime.
Am terminat toate cartile lui Raymond Carver si acum nu-mi mai vine sa citesc nimic :(.
Sunt superficiala, citesc bloguri de oameni saraci ( infinit mai bune decat blogurile de oameni bogati) si in acelasi timp muncesc foarte mult ( desi habar n-am cum reusesc sa fac asta). Cred ca azi ma duc sa-mi caut o sepcuta verde.

Traiesc intr-o lume plina de insecte

Nu e nimic mai placut decat intalnirea dintre o fata si urechelnita. Intri in baie cu gandul sa faci un dush si vezi o urechelnita care se hraneste din sapunul tau. Probabil inainte daduse o raita pe la gelul de dus care face pielea ferma si acum, lucioasa si hidratata era pregatita pentru ceva mai light. Mie mi-este foarte frica de urechelnite. Nu mi-e frica de vipere si scorpioni, dar sunt inspaimantata de gandaci si urechelnite.
Doua mari mituri m-au terorizat in copilarie si unul din ele este despre urechelnita care perforeaza timpane si ajunge in creier. Si adevarul e ca arata oarecum respingator, pe jumatate furculita, pe jumatate femeie fara talie, totul colorat intr-o nuanta pe care nici un designer de interior profesionist nu o va recomanda vreodata clientilor: maro de gandac de bucatarie.
Rvenind in baie, urechelnita se uita la mine, miscandu-si amenintator gura si clestii plini de sapun. Mie mi se facuse rau deja asa ca m-am gandit sa o tai cu o lama de ras. Dar asta inseamna sa ma apropii de ea. Am mai avut de a face cu gandaci kamikaze, care, stiind ca nu mai au nimic de pierdut, s-au aruncat asupra mea strigand amarnic si incercand sa ma faca sa-i inghit. E bine sa stai foarte departe de gandaci. Asa ca am facut o manevra, am intors invers aparatul de ras si cu coada am proiectat astral urechelnita in scurgerea chiuvetei, apoi am dat repede drumul la apa.
Urechelnita a reusit insa sa se prinda cu mainile de marginea scurgerii si sa reziste, ca un robot malefic care nu moare cu una cu doua. Asa ca a trebuit sa-i torn si mai multa apa in cap si, in sfarsit, s-a dus definitiv pe tobogan, daca nu cumva intre timp s-a catarat la loc pe teava si acum se delecteaza cu un capacel de balsam de rufe italienesc.

Mie imi pare rau ca sunt atat de cruda cu urechelnitele. Ma gandesc mereu ca undeva, pe blogul lui, un urias scrie acum un post despre cum a prins o fata fara talie folosindu-i sapunul si cum a inecat-o plin de scarba in chiuveta lui gigantica.
Marturie ca nu sunt insa un om atat de oribil sta corpul neinsufletit al unui paianjen care si-a trait toata viata in spatele mesei pe care sta calculatorul meu si care a murit de batranete. Era un paianjen de treaba, cu care aveam un pact rezonabil: el nu ma musca de picioare, eu nu-l aspir. In ultimele lui zile a avut parte si de o identitate. Ii ziceam Mustafa Mumuni, in cinstea un perseverent spamer des intalnit prin mailurile mele.

Ma gandeam insa astazi la faptul ca stiu o gramada de povestiri cu insecte. Am ajuns si la o concluzie: cred ca semnele arata ca trebuie sa ma fac entomolog, dar un entomolog care studiaza insecte serioase, gen radaste, urechelnite si gandaci de colorado, nu fluturi sau buburuze incantatoare si prietenoase.

Acest post nu are comentarii, din respect pentru urechelnita.

Nu toate ceasurile dau valoare timpului

Cand eram mica ceasul de mana mi se parea un lucru tare de pret. Gasisem niste ceasuri mici si vechi prin casa, toate stricate, pe care le purtam cu mandrie pana cand ai mei mi-au cumparat de ziua mea un ceas roz, electronic, pe numele lui Quartz. Cand l-am deschis si i-am descoperit rubinele ceasornicaresti, lucind stins ca niste organe sanatoase, am fost foarte mandra de el. Si am suferit mult cand o saptamana mai tarziu, ceasul a decedat din cauza frigului de ianuarie. Se pare ca avea niste baterii bulgaresti foarte proaste. L-am tinut multa vreme intr-un sertar, alaturi de niste ambalaje vechi de ciocolatele AfterEight si un spray 8x4 gol, caruia ii mai miroseam din cand in cand capacul. Apoi a venit revolutia si magazinele s-au impodobit cu ceasuri. Avand de unde sa aleg, nu mi-au mai trebuit ceasuri de mana. Dar acum, 20 de ani mai tarziu, imi doresc iar sa am un ceas. Dar de data asta vreau sa-l port pe post de brosa si sa-l simt ticaind la piept. Nu prea mai percep cum trece timpul asa ca vreau sa-mi angajez un ceas ca sa-mi atraga atentie asupra minutelor care se scurg pentru ca eu sa le ignor.
Se pare ca acum vreo 100 de ani niciun domn adevarat nu ar fi riscat sa fie surprins purtand un ceas de mana. Pe atunci gentlemanii adevarati purtau doar ceas de buzunar cu lant, pe care-l scoteau cu eleganta si demnitate ori de cate ori trebuia, pocnindu-i capacul de bronz sau de aur.
Ceasurile de mana erau niste podoabe pentru femei, niste bijuterii nedemne si nu instrumente serioase de masurat ceva atat de important. Timpul trebuia luat in mana si tinut cu respect, atunci cand aveai nevoie sa stii in ce moment te afli.

Pe placul meu zilele astea

Raymond Carver
The National - About today
Things for sale that i will mail you
James McAvoy
Robin Schwartz

Si ma gandesc numai la zapada, ma uit la poze cu zapada. Nu din cauza caldurii, dar ma enerveaza atmosfera de revelion "ghici ciuperca ce e" care pluteste in jurul meu ( unde te duci in vacanta, cu cine, te duci la nu stiu ce festivalconcertchestie?, ce faci, zi-mi ce faci ca sa-ti zic cine esti). Presiunea sociala ma omoara :)). Asa ca vreau sa vina perioada de dupa anul nou, cand toata lumea e deprimata si gri ( in afara de mine). Desi imi plac mai mult zilele de dinainte de Craciun.

Ca un urangutan la bara

Mama imi zicea sa ma agat de bara si sa ma legan de ea, ca un urangutan, pana cand o sa ma lungesc. Imi placea sa trag de mine si sa vad ca ma intind, desi nu sunt elastic. Inca imi mai place sa ma intind si sa-mi trozneasca incheieturile. Elasticul de la ciorapii trei sferturi uneori se rupea si intotdeauna aveam o soseta cazuta pe glezna si una urcata pana sub genunchi ( o cantina si un bloc zgarie nori). De atunci am ramas cu o slabiciune pentru sosetele trei sferturi. Si cand mi-am dorit sa merg pe camile, dar am ajuns doar sa fac plimbari pe poneii de la Gradina Zoologica, am purtat tot sosete trei sferturi si pantaloni scurti. Eram o grasuta cu ciorapi albi, dintr-un supraelastic alb si gros, dantelat, cum mai poarta azi numai fetele avangardiste. Si faceam poze cu ursi impaiati, de un maro stins, menit sa scoata in evidenta culorile de pe hainele copiilor. Dar eu credeam ca exista o posibilitate ca ursul sa fie adevarat si ca are pe undeva un comutator care-l va face sa mearga. Acum daca zic ca vreau o bara, sunt intrebata: pentru striptease?