Am 28 de ani si totusi exista doar 2 lucruri pe care le-am facut pana acum de care sunt foarte, foarte mandra. Victorii la care ma gandesc cand mi-e greu si care ma fac sa trec peste orice esec si frica.
Primul lucru: m-am dat pe toboganul urias, care seamana cu un dinozaur, pe la 5 ani. Era inalt ca nici nu-i puteam vedea capatul uneori, cu treptele departate, doua trepte lipsa, una intreaga, facute din scanduri putrede. Si totusi am urcat pana sus, desi muream de teama si era sa cad printre scari. Iar cand m-am dat pe tobogan, era sa-mi rup picioarele pentru ca marginea toboganului era foarte inalta.
A doua victorie: am spus cel mai iubitor "nu" de pana acum. Parintii mei se apropie de pensie, vor sa se retraga la tara si sa reconstruiasca incetul cu incetul casa de acolo. Vor sa planteze o livada, sa construiasca un chiosc sub bolta de vita de vie, sa umple curtea de flori, pentru ca au cam disparut toate dupa moartea bunicii si sa faca si o plantatie de levantica ( la cererea mea), pe aleeile careia sa faca pisicile crize de isterie. Si tot la cererea mea, pentru ca imi doresc mult, mult, o sa lase sa zburde pe acolo un mic jack russell terrier pe care o sa-l invete sa le aduca posta de la cutie si sa gaseasca ochelarii uitati pe undeva. E visul lor pe care si-l planuiesc de multa vreme si totusi se tot roaga de mine sa accept banii stransi si sa-mi cumpar un apartament. Probabil nici intr-o viata viitoare nu voi accepta. Eu nu mor de suparare fara casa mea, dar m-ar omori de suparare sa-i vad traind in continuare intr-un bloc.
Am facut pana acum o gramada de lucruri importante, mi-am indeplinit 1001 dorinte si m-am intrecut pe mine insami de nenumarate ori. Si ce daca? Printre nenumarate ace de gamalie, tot astea doua raman acele de siguranta.
