Daca as putea sa descriu aceasta vacanta aiurea in cuvinte mestesugite as fi tare incantata. Dar nu cred ca am cum sa povestesc toate ghinioanele de care am avut parte.
Pentru ca de cand am intrat in concediu, totul a mers anapoda ( de aceea am decis sa joc la loto, pentru ca daca aia nu, aia nu, poate totusi am noroc acolo unde numai oamenii dubiosi au). Dar anapoda rau: boli, certuri, probleme, canalizare infundata, planuri cazute. In fiecare zi ma intrebam: oare asta sa fie ziua in care nenorocul trage linie si pleaca in ograda altui om in vacanta? Si nu era.
Asa ca mi-am dat seama ca nu are niciun sens sa-ti lasi nervii sa coboare pe scara de incendiu la pamant, decat daca vine un ghinion din ala care te lasa fara maini, picioare, urechi, gura si ochi. Numai atunci e ok sa te plangi ( evident, daca mai ai cu ce sa plangi, avand in vedere ca ochi nu mai ai)!
Si azi, in culmea lucrurilor care mergeau invers, chiar m-a pufnit rasul. Pentru ca daca reusesti sa te detasezi si sa te uiti la ce ti se intampla ca la o poveste, nu o treci mai usor peste ceea ce ti se intampla, dar nici nervii nu o sa fie mai tociti. Asa ca o sa va povestesc un ghinion din categoria light de care am avut parte azi.
M-am dus eu la kaufland ca sa cumpar cate una, alta si- un lighean. Era kauflandul din tei, care are drept in fata, la bulevard, o statie de 282. Eu merg cu 282-ul de vreo 20 de ani, am contat mereu pe el si pe traseul lui exact si niciodata nu m-a dezamagit. Asa ca am iesit fericita din kaufland purtand 2 plase grele si un lighean si m-am urcat intr-un 282. In fata, pe parbriz, scria ingrijorator ca masina circula pe bv aviatorilor. M-am gandit eu ce m-am gandit si mi-am zis ca o fi un ocol. Si era cald si nu era aer pentru ca, asa cum stiti, in masina si in tren nu prea poti deschide geamurile pentru ca se gasesc de obicei cativa cetateni care se vaita de urechi, masele si curent. Asa ca, de dragul sanatatii lor, toata lumea sta, transpira si se sufoca. Sa mai aiba tupeul cineva sa spuna ca bucurestenii nu-s suportivi. Si vad ca 282-ul se duce prin pipera, aviatiei. Am inceput sa ma ingrijorez, impreuna cu un grup de mosuleti eleganti care se duceau intr-o vizita si care nu intelegeau nici ei ce se intampla. Un alt mosulet ne-a linistit spunand ca masina face doar un ocol, sa ne calmam. Si ne-am calmat, pentru ca masina a facut doar un ocol, asa e, dar m-a dat jos tocmai la parcul herastrau. Am coborat, impreuna cu grupul de mosneguti indignati, eu agitand 2 plase si un lighean, ei ochelarii de soare si buchete de flori. Si uite asa am mers eu pana acasa, pe drumul lung, fara sa fi avut dreptul de a alege, ligheanul imi tot scapa, plasele se rupeau, pietricele ascutite imi intrau in sandale si treceam pe langa oameni voinici si puternici, care tineau in mana plasute delicate de imi venea sa ma rascol impotriva firii care pune plasoaie grele in mana fetelor gingase si plasute minuscule in mana atletilor de peste 100 de kg. Si era cald, utilajele de pe santiere forau zgomotos, dar eu imi vedeam de drum si priveam inainte stiind ca nimic nu ma poate opri din drumul meu. Aveam un lighean pe care trebuia sa-l aduc acasa!
