Despre blog, cu dragoste

Foarte multi oameni m-au intrebat de ce nu scot mai mult din blogul asta daca tot are cititori si potential. De ce nu profit si nu ma bag in seama? Si nu pot sa accepte faptul ca eu nu-mi doresc asta.
Sunt mai ciudata. Imi place sa fiu laudata si apreciata, dar in acelasi timp nu-mi convine pentru ca nu-mi place sa fiu "pe val". Nici nu inteleg de ce e atat de important sa fii acolo sus, sa te vada toti si sa te comenteze. Eu stiu deja cine sunt, cat pot si ce vreau.
Poate ca blogul meu mic si fara domeniu propriu ( eu stau si in realitate in chirie, nu e nicio rusine sa fii chirias) e citit cu placere si pentru ca nu vrea nimic de la nimeni. El vrea doar sa fie scris, e un exercitiu de perseverenta si de narcisism, dar, in acelasi timp, da si ceva inapoi. Chiar daca nu schimba vieti peste noapte :) E locul unde eu fac terapie cu mine insami ca sa pot sa-mi raman intreaga si reuseste sa faca terapie prin asta si cu altii.
Si nu o sa am in continuare domeniu platit. Si in continuare nu o sa scriu posturi platite si nici la conferinte nu o sa ma duc ( decat daca o sa fie una despre cum e sa fii iren, e singurul lucru la care ma pricep cel mai bine).
Si pentru cei care cred ca ma irosesc pentru ca nu exploatez toate posibilitatile: ma simt extraordinar de bine fara sa ma gandesc mereu cum sa profit de toti si de toate. Si cred ca as fi extrem de caraghioasa daca as incepe sa dau sfaturi despre cum sa ai succes. Succes in ce? In a fi eu insami si a nu nu ma rusina de viata mea? Scopul meu nu este in continuare sa scot cat mai multi bani din piatra seaca, ci sa am cat mai putine griji care inraiesc si obosesc, sa fac ceea ce-mi place si sa dorm noaptea linistita. Ma tem ca e un scop pe termen lung extrem de greu de inteles pentru foarte multa lume.
Ma gandeam intr-o seara cat de mult imi place sa scriu despre nimicurile care aduc fericire. De ce nu exista meseria de nimicar? Poate ar trebui sa ma fac negustor de maruntisuri. Sau punct de sprijin. Ce frumos ar arata o carte de vizita pe care scrie: Iren - Punct de sprijin.

Pai nu-i chiar atat de rau :)

Cred ca suntem niste oameni extrem de curajosi. Uneori ne cade cerul in cap si totusi ajungem seara acasa zambind, ne punem plasturi si asteptam sa ne treaca durerea. In fiecare zi trebuie sa facem fata stirilor dezastruoase, oamenilor carora nu le pasa de noi, oamenilor care nu ne asculta, zgomotelor mult prea puternice, aerului negru, vestilor proaste, golului din buzunare, sutelor de bucati de hartie unde scrie cu litere mici, colorate si dubios de vesele ca datoram bani, gandurilor tradatoare din propriul cap. Si totusi o luam de la capat si mai gasim putere sa ne placa un lucru sau un om, sa mai bem un pahar de vin rosu ca si cum am bea un pahar de aer rosu, sa ne mai indragostim de cineva nepotrivit sau potrivit, sa mai cautam melodii, sa nu ne mai suparam atat de mult, sa nu ne mai plictisim de toti si de toate.
Aseara asteptam sa fiarba apa si aburii miroseau asa frumos, a cald si a acasa si eu eram praf din orice punct de vedere ai fi privit lucrurile. Si-n loc sa ma prabusesc in pat si sa adorm ca sa uit, am inceput sa caut pe net informatii despre parfumuri care ar putea mirosi ca aburii aceia prietenosi. Si asta-i tot. Imi plac lucrurile frumoase si simple pentru ca sunt mereu acolo, gata sa-ti aduca aminte de ceea ce conteaza.

De ce m-am suparat

Pentru ca toata ziua imi laudam sistemul imunitar, mai aveam un pic si-i cumparam o medalie si totusi m-a lasat balta exact cand aveam nevoie de el, la prima suparare.
Pentru ca mi-am dat seama ca nu-s deloc importanta pentru un om foarte important pentru mine.
Pentru ca uneori lumea e rea cu mine tocmai cand sunt eu mai buna cu ea.
Pentru ca sunt lenesa.
Pentru ca uneori nu ma potrivesc nicaieri si cu nimeni, nici macar cu mine.
Pentru ca visez vampiri in fiecare saptamana si mie nu-mi plac vampirii.
Pentru ca vine iarna si toata lumea o sa fie incruntata si neagra pe strada.
Pentru ca nu mai scriu lucruri personale pe blog si asta imi lipseste.
Pentru ca atunci cand ma simt foarte singura, nimeni nu da telefon.
Pentru ca nu-mi vine sa-mi iau lumea in cap desi ar trebui.
Pentru ca am impresia ca ma invart in jurul cozii desi nu am coada.
Pentru ca vorbesc in gand cu persoane cu care n-ar trebui sa vorbesc.
Pentru ca am impresia ca toata lumea merge inainte, numai eu stau pe loc.
Pentru ca sunt prea severa cu mine si-mi spun mereu ca am capul patrat.
Pentru ca stiu ca totul o sa fie bine dar binele asta cred ca vine cu un tren personal romanesc pentru ca are o intarziere mult prea mare.

Raceala in culori

Racelile mele au o nuanta portocalie si calda, de poza veche. Probabil de la mirosul de portocale si portocaliul galbui pe care-l lasa ele pe farfurie, mirosul auriu de miere cu scortisoara, supa aburinda, vitamina c care sfaraie in apa si fervexul care plonjeaza in cana de ceai. Nu mai am miros de vreo 4 zile. Cand si cand revine atunci cand decongestionantul nazal din apa cu sare de mare imi aduce aminte de corp incins intins pe nisipul fierbinte.
Mai simt miros portocaliu de la veioza aprinsa, ascunsa dupa un colt ca sa nu supere cu lumina ei pe nimeni si de la pastilele pentru gat, rotunde bomboane cubaneze cu gust un pic amar. De la mentolul de vaporub care intra in tesatura pijamalei si care cu timpul se transforma intr-o menta dulce si calda.
Racelile nu sunt chiar atat de rele atunci cand se transforma peste noapte in prilej de rasfat. Ca-n copilarie, cand d-abia asteptam sa ma doara un pic in gat ca sa lipsesc toata saptamana de la scoala.

Duminica de septembrie

Simt parfumul ceaiului verde, pus la racit langa geamul prin care intra aerul rece, de toamna, un aer cu o nuanta galbuie, nu albastra ca iarna sau verde ca primavara si am grija ca perdeaua care flutura sa nu intre in cana. Si mai simt mirosul prajiturii cu coaja de portocala de pe farfuria alba, a sapunului cu lapte si unt de shea de pe mainile mele, a parului care se usuca singur, prins intr-o coada in mijlocul capului, ca un copac singur pe o campie neagra, dupa ploaie. Lemnul mesei inca miroase vag a nuca de cocos, dupa ce l-am sters ieri de praf iar din parchet vine o mireasma vaga de lamaie. Prosopul ud zace pe pat, miroase a bumbac ud si a sampon cu scortisoara. Si din bucatarie vin aburii din apa inca fierbinte din ibric, mirosul de fier incins care a calcat haine curate si de paine pe care am prajit-o un pic prea mult

Vopsire interioara

Vopsitul lemnului ma relaxeaza mai mult decat un somn bun. Imi pun muzica frumoasa si incep sa meditez cu pensula in mana si borcanul de vopsea langa mine. Meditez e anapoda spus, pentru ca e mai mult un dialog interior cu mine, uneori o cearta, alteori o discutie sfatoasa. Daca m-ai inregistra in timp ce fac asta, as putea sa-mi vad sprancenele cum coboara si se ridica in functie de gandurile care zboara in toate partile. Imi fac ordine in lume, ma tot gandesc cum sa repar greseli si pe unde s-o iau cand am impresia ca am ramas fara solutii. Si pensula coloreaza molatec si pe masura ce golurile lemnului sunt umplute cu vopsea, intrebarile mele se descalcesc si capul meu are din ce in ce mai putine noduri. Eu pun vopsitul in cutia talentelor mele neobisnuit de utile.

Despre spaimele unei fiinte care nici macar nu are o denumire stiintifica

In fiecare trompeta, trombon, teava sau nas salasluieste o mica vietate careia ii place sa stea doar in curent. In acel iures de du-te-vino pe care-l cunoastem cu totii din autobuze si metrou. Asa se simte ea fericita si utila, in vuiet si harmalaie. Pentru ca n-are nimic de facut, tropaielile celorlalti ii dau un scop. Cand e prea liniste, ii tiuie urechile si incepe sa se teama pentru ca ramane doar ea cu sine insasi. Si asta nu-i place, sa descopere ceva despre ea, sa locuiasca un timp in ea si sa vada cum e. Sa vada ca e doar o mica fiinta ciudata care traieste intr-un loc bizar si poate nu e asta ce si-a dorit. Mai bine in zgomot, in galagia care acopera gandurile si face zilele sa treaca repede.

Pe soare se ajunge numai cu geamantane zburatoare

Numele lui era Lun Di, n-avea nicio legatura cu ziua de luni dar locuia, bineinteles, pe luna. Pentru ca acolo nu exista lampi galbene si calde, doar neoane si diamante, Lun Di era palid, incercanat si foarte nefericit. Ura praful stralucitor care-i intra in mancare atunci cand gatea, praful care se aseza pe perna atunci cand dormea, praful care-i intra in ochi atunci cand alerga. Era praf peste tot pentru ca acolo nu existau zile, existau furtuni si timpul se calcula in furtuni mari, medii si mici, furtuni de praf argintiu care vin din stanga si furtuni de praf care vin din dreapta.
Lun Di incepuse sa-si urasca luna ( si cred ca si luna il ura pe el).Ori de cate ori Lun Di vedea picand un meteorit, dadea repede fuga sa vada daca nu cumva are musafiri. Voia sa plece oriunde, cu oricine, doar sa nimereasca undeva unde e cald, unde cartofii prajitii sunt aurii si moi si nu au gust de pulbere de argint. Ar fi vrut sa plece pe soare.
Ideea a prins radacini atat de adanci in mintea lui, incat Lun Di si-a facut geamantul si tot ce facea era sa astepte ceva sau pe cineva care sa vina si sa-l ia de acolo. Dar bineinteles ca nu venea nimeni, pentru ca pe luna nu exista aeroporturi, gari sau salvatori.

Si timpul a trecut iar Lun Di si geamantanul lui au devenit din ce in ce mai prafuiti si argintii, nimic nu se intampla si el a ajuns sa se intrebe "oare ce rost mai are", cea mai ucigatoare intrebare care, evident, nu-l ajuta deloc sa ajunga pe soare.

Si probabil sta si acum acolo, daca nu cumva i-o fi venit in sfarsit in cap gandul salvator - sa-si construiasca din geamantan o nava si sa nu mai stea degeaba, plangandu-si de mila si asteptand o minune cazuta din cer. Pentru ca statul degeaba n-a ajutat niciodata pe nimeni. E bun doar pentru sapatul unor culcusuri moi in canapea.

Inventii

In fiecare saptamana imi dau o tema si fac tot posibilul sa ma tin de ea. Pentru ca-mi place sa inventez lucruri dar nu ma pricep deloc la facut lucruri, incerc macar sa mi le imaginez si sa le desenez. Saptamana asta tema e "cuier". Toata ziua inventez cuiere. Cuiere rotunde, cu roti,pe care le tragi dupa tine ca pe o toneta, cuiere care se apleaca serviabil, ca niste chelneri, in functie de inaltimea ta, cuiere cu umbra si ecou, cu adancime, unde fiecarui cui ii urmeaza alte cuie, in forma de tufa, om, urs, mere crescute din zid, crengi, sperietoare de ciori, munte, padure de spini, yeti. Preferatul meu e un cuier in forma de scara de incendii in miniatura, unde poti sa pui si haine si umbrele si obiecte ( am observat ca-mi place extrem de mult sa pun in cuier cani, carti si cutii si mai putin haine).
Acum desenez un cuier-casa de pasari perfect pentru mine. Indesi hainele in casa si ai rezolvat problema cu spatiul. E adevarat ca hainele se mototolesc dar saptamana viitoare voi inventa un spray care calca instant hainele asa ca nu e nicio problema.

Cum se misca lucrurile

Sunt intr-o perioada foarte cuminte si ma simt ca o galusca intr-o supa cu taietei. Pana cand o sa ma las prinsa intr-o tornada, ma bucur de lucrurile pe care n-am timp sa le apreciez atunci cand sunt prea zbuciumata. Diverse nimicuri: carti pe care le-am lasat neterminate, plante care aveau nevoie de un ghiveci mai mare, retete pe care le stransesem si trebuiau gatite, oameni cu care voiam iar sa vorbesc. Si multa muzica. Ma simt ca un urs care se pregateste de hibernare, dar o altfel de hibernare - ca o petrecere cu invitati putini si speciali si bauturi calde si tari.

Portia zilnica de entuziasm

Imi doresc sa ajung intr-un loc unde se munceste pe rupte dar totusi ai impresia ca e un loc de distractii. Un loc special, unde e plin, dar plin-ochi, de entuziasmatori. Care sunt toti numai chef de viata si de hai sa facem si dregem de dimineata pana seara, cu gura pana la urechi. Care iau chibriturile si cresc valvataia focului cand vad ca mai ai un pic si te stingi. Si au mereu o poveste potrivita si ticluita pentru orice situatie. Si care tot dau si dau si nu se mai opresc si-i admiri si te minunezi cand ai ii vezi atat de plini de pofta. Care cresc entuziasm in ghivece, pe balcon, si-l pun la murat, toamna si-l dau cu polonicul in dreapta si-n stanga, il impart in patru bucati si-mi dau si mie si tie si lui popa Ilie.
Pentru ca inca n-am gasit locul asta, incerc sa ma entuziasmez singura si sa nu ma las. Pentru ca am impresia ca asa cum unii se nasc sa fie buni la desen, matematica, bucatareala sau baut la bar, eu m-am nascut sa ma bucur de toti si de toate indiferent de unde, cum si cand. Ca e pacat sa-ti ucizi entuzismatorul interior doar pentru ca toti cei din jur nu mai au nicio vlaga.