Pe soare se ajunge numai cu geamantane zburatoare

Numele lui era Lun Di, n-avea nicio legatura cu ziua de luni dar locuia, bineinteles, pe luna. Pentru ca acolo nu exista lampi galbene si calde, doar neoane si diamante, Lun Di era palid, incercanat si foarte nefericit. Ura praful stralucitor care-i intra in mancare atunci cand gatea, praful care se aseza pe perna atunci cand dormea, praful care-i intra in ochi atunci cand alerga. Era praf peste tot pentru ca acolo nu existau zile, existau furtuni si timpul se calcula in furtuni mari, medii si mici, furtuni de praf argintiu care vin din stanga si furtuni de praf care vin din dreapta.
Lun Di incepuse sa-si urasca luna ( si cred ca si luna il ura pe el).Ori de cate ori Lun Di vedea picand un meteorit, dadea repede fuga sa vada daca nu cumva are musafiri. Voia sa plece oriunde, cu oricine, doar sa nimereasca undeva unde e cald, unde cartofii prajitii sunt aurii si moi si nu au gust de pulbere de argint. Ar fi vrut sa plece pe soare.
Ideea a prins radacini atat de adanci in mintea lui, incat Lun Di si-a facut geamantul si tot ce facea era sa astepte ceva sau pe cineva care sa vina si sa-l ia de acolo. Dar bineinteles ca nu venea nimeni, pentru ca pe luna nu exista aeroporturi, gari sau salvatori.

Si timpul a trecut iar Lun Di si geamantanul lui au devenit din ce in ce mai prafuiti si argintii, nimic nu se intampla si el a ajuns sa se intrebe "oare ce rost mai are", cea mai ucigatoare intrebare care, evident, nu-l ajuta deloc sa ajunga pe soare.

Si probabil sta si acum acolo, daca nu cumva i-o fi venit in sfarsit in cap gandul salvator - sa-si construiasca din geamantan o nava si sa nu mai stea degeaba, plangandu-si de mila si asteptand o minune cazuta din cer. Pentru ca statul degeaba n-a ajutat niciodata pe nimeni. E bun doar pentru sapatul unor culcusuri moi in canapea.