Prima mea experienta cu pantofi cu toc

Am baut o limonada, m-am invartit prin camera, am incercat sa fac niste miscari de gimnastica si pisicul mi-a ros picioarele, mainile si o parte din abdomen. Asa ca sunt mult mai calma acum:D

Tot voiam sa scriu despre momentele mele de cochetarie. Fac orice, imbrac orice, numai nu ma pedepsi sa port pantofi cu toc kilometric. Avand in vedere ca am avut de obicei prieteni inalti, se presupune ca sunt obisnuita cu tocurile mari. Dar nu; am preferat sa fiu mica si sa bazai, invartindu-ma in jurul lor si ajungadu-le pana la umar, decat sa fiu mai inalta, pe tocuri si sa ma simt ca o girafa. Pentru ca ma simt foarte bine la inaltimea mea (proaspat masurata) de 1.63.

Pantofii cu toc sunt o tortura. Chiar daca esti obisnuita cu ei, pana la sfarsitul zilei ai spatele si picioarele terminate. Bineinteles nu intotdeauna am nutrit astfel de ganduri in ceea ce priveste pantofii cu toc. In liceu, pentru ca nu prea aveam voie sa port, as fi vrut numai asa ceva. La banchetul de absolvire, in clasa a 12-a, s-a ivit in sfarsit momentul potrivit. Asa ca m-am lacomit si mi-am cumparat pantofii cu cele mai inalte tocuri din lume. Catarata pe ei aveam impresia ca ceilalti oameni sunt cat niste furnici. Mergeau si super bine cu fustita mea neagra si scurta. Ce mai, eram sexy si chipesa ca o tuberoza cu tulpina gigantica.

Evident, nefiind obisnuita cu tocurile alea, mi-a fost cam greu sa merg pe strada asa, sa ajung pana in statia de masina, sa ma catar in masina si sa ma duc la o prietena sa o ajut sa se aranjeze, cum era planul. Ma simteam cam asa cum ar trebui sa se simta un paianjen cu picioare lungi si foarte, foarte subtiri daca s-ar incalta cu niste pantofi cat corpul lui de mari. Atunci am descoperit ca pantofii cu toc merg mana in mana cu masinile mici personale sau cu taxiurile.


Dupa o ora, nu-mi mai simteam deloc corpul de la gat in jos. Imi venea sa termin cu toata cochetaria si sa ma incalt in adidasi. Ce bine as fi facut. Dar nu, trebuia sa-mi duc crucea mai departe si sa ma duc la banchet in starea in care eram. Tocmai pe insula Herastrau.

Pana la urma m-am obisnuit oarecum cu durerea cumplita si eram mai sprintena. Am ajuns la petrecere, m-am fatait pe acolo. Deja eram mult mai sigura de mine si de echilibrul meu.

Pana cand la un moment dat, mergand eu pe o potecuta pietruita, printre niste boscheti artistic amenajati... O prietena mi-a povestit cum a auzit un vaiet slab si m-a vazut disparand intr-o tufa, lin si gingas. Pur si simplu, nu stiu cum, picioarele mi-au cedat, mi s-au taiat genunchii si am cazut fara motiv. Mi-am facut un genunchi praf. Dar ce este mai grav este ca mi-am facut si dresurile praf.

Stateam in tufis si ma gandeam eu ce mama naibii fac acum. In liceu este mare rusine sa cazi pe jos, mai ales la banchetul suprem. Am pandit in tufis pana cand a trecut o colega mai corpolenta, i-am cerut ajutorul si ascunzandu-ma dupa ea ( eu fiind la fel de subtire ca creion cu mina 05 in liceu), am ajuns la toaleta unde am reusit cu chiu si vai si cu ajutorul altor colege sa ma redresez (la propriu si la figurat).

Pantofii cu toc sunt un articol de baza in garderoba unei femei adevarate. Banuiesc insa ca eu insa n-am ajuns inca in acest stadiu. Sau daca am ajuns atunci, mai demult, la sfarsitul clasei a 12-a, inseamna ca acela a fost un moment de cotitura, in care am ales drumul involutiei, adica al unei vieti comode, dar cu coloana vertebrala intacta.